Mircea Radu IACOBAN

Vechile zidiri ieşene respiră istorie şi-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit... să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoţeşte concreteţea mărturiei cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generaţiile noi nu prea mai ştiu să le tălmăcească tânga. Iar viaţa pietrelor nu-i veşnică; chiar dacă, în toiul pandemiei, alte griji şi ameninţări ne copleşesc, tare ar mai trebui ca, din când în când, să ne amintim că lumea n-a început şi nu se sfârşeşte cu noi, și-i de acută trebuinţă mistria care să mai dreagă, ici-colo, rana adâncită de vremi.

Este ceea ce se petrece și vara asta, cu fonduri europene, la Mănăstirea Frumoasa, fostul lăcaș de popas și rugăciune înainte de intrarea noului domnitor în capitala moldavă. Se zice că undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, s-ar fi aflat şi una dintre chiliile ultimului călău al Iaşilor, Gavrilă Buzatu. Cercetând pentru alte desluşiri „Oraşul Iaşi”, merituoasa scriere a inimosului N.A. Bogdan (ediţia din 1913), am avut a sesiza flagranta nedreptate pe care improvizatul istoric o face nu numaidecât datorită fugii condeiului, cât mai ales prefacerii mentalităţilor: mutra crâncenului călău este aşezată în capitolul intitulat „Câteva tipuri anormale”, unde autorul găseşte de cuviinţă să-i așeze şi pe „cerşetorii milostivi” Lumânărică şi Titinaş. Care i se par anormali... tocmai prin normalitatea lor creștinească și inimoasă, atât de singulară și chiar stranie azi, când toată lumea se străduie din răsputeri să adune pentru sine și ai săi – pe când „cerșetorii milostivi” strângeau ban cu ban întru binele și folosul altora. Osemintele lui Lumânărică, scoase din fostul cimitir al bisericii, s-ar afla, zice-se, la grămadă, în osuarul de sub „veşmântarul” Tălpălarilor. Despre trecerea lui Titinaş (mormântul nu i se cunoaşte) mai găsim ceva urme într-o inscripţie de pe o veche bucoavnă a bisericii Sf. Gheorghe din Bârlad: „Să să ştii de când au răposat Ioniţă Titinaş, adică părintele Ioanichie monah, la anul 1858, octombrie 8.” Despre Lumânărică au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga şi alţii, cu toţii uimiţi de isprăvile cerşetorului milostiv care, dac-ar fi avut parte de puterea evocatoare a unei literaturi mai rezonante, s-ar fi înscris de mult într-o galerie portretistică europeană de răsunet. La mijlocul veacului XIX, Lumânărică vindea, în preajma bisericilor, lumânări cu preţ întreit. Ieşenii cumpărau fără şovăire, ştiind că firfiricii adunaţi în punga cerşetorului erau destinaţi unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviinţă să atribuie gestul... anormalităţii. Lumânărică a cumpărat clopote şi le-a dăruit bisericilor, veşminte preoţeşti pentru parohii sărace, a refăcut catapetesme, ba chiar (intrând în legendă) a proptit... o vacă la poarta unei văduve sărmane cu o casă de copii. Ca şi emulul său Titinaş, avea intrare oricând la curtea domnitorului, pe care-l mustra că uită de cei copleşiţi de nevoi, obţinând danii pentru familiile puşcăriaşilor şi dezlegări de biruri.

Amândoi purtau acelaşi soi de suman ponosit, încins c-o funie, amândoi călătoreau desculţi, numai pe jos („şi apostolii au mers pe jos!”). Pe Titinaş nu-l speriau desele drumuri per pedes de la Bârlad la Iaşi – drept pentru care stăpânirea a emis o anaforá fără precedent: „ori unde îl va întâlni căruţa de poştă (pe Titinaş, n.n.) să-l ia şi pe dânsul numaidecât.” Visul lui Titinaş a fost să ridice, la Bârlad, un turn semeţ precum cel al Goliei. A izbutit să adune banii din cerşit (!) şi iată-l iscălind contractul cu meşterul Popoiu. Constructorul preciza: „Să-mi numere 13.000 de lei, iară altă nimică” (pare-se, o anticipare a devizelor încă de pe atunci umflate pe parcurs). În doi ani, turnul s-a clădit lângă biserica Sf. Gheorghe din Bârlad. Urma să aibă şi o „încăpere cu două fereşti pentru şidere”, unde să-şi încheie zilele Titinaş, călugărit sub numele de Ioanichie. N-a mai apucat să-şi vadă visul împlinit, zilele împuţinându-i-se pe măsura ridicării clopotniţei...

Cum se vede, ca şi Lumânărică, a fost categorisit printre „anormali”. Cu atât mai mult îl vedem astfel într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia nu-i alta decât aceea de a strânge și iar a strânge pentru sine şi rubedenii... Cei din vechime adunau din cerșit și dăruiau din suflet construind ori înzestrând biserici. Becali face suspecte afaceri cu statul, după care cadorisește Catedrala și-i cere lui Dumnezeu să-l ajute în câștigarea Campionatului! „Ți-am dat, îmi dai!” – afaceri cu statul, afaceri cu Dumnezeu! Cine-i normal, cine-i anormal?