Mircea Radu IACOBAN

Lăcătuită de Covid, granița româno-moldavă de la Sculeni pare pustie. Rar, câte o mașină-două, ocrotite de cine știe ce aprobări, trec „râul blestemat”, nedumerit că i-au dispărut de pe fața undelor umbrele sutelor de autovehicule care, până prin aprilie, treceau Prutul zi și noapte, și-ntr-un sens, și-n celălalt. Cam așa făr-de viață arăta frontiera (cu URSS!) și-n 1988, când, la Albița (vama de la Sculeni încă nu exista), pustie ca și acum, grănicerii sovietici cu căciuli de tanchiști trudeau la demontarea panourilor interioare ale autobuzului Teatrului Național Iași, căutând Dumnezeu știe ce. Până când au dat peste un șobolan mort, prins cu dinții între fire și electrocutat... S-au lăsat păgubași, înjurând ordinar pe rusește, fără să-și închipuie că-n mașină mai eram și eu, și Tamara Bucicuceanu, împreună cu alți câțiva actori ce am învățat rusa din școala elementară până-n liceu. Ori, fără să le pese... De departe, urmăreau scena Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Loteanu, Nicolae Dabija și ceilalți veniți de la Chișinău să ne întâmpine. Naționalul ieșean urma să ajungă la Chișinău (primul teatru românesc dincolo de Prut după câteva decenii!) pentru a-l sărbători pe Ion Druță – care, nu mult după aceea, avea s-o ia pe arătură, predicând convins basna existenței unei limbi „moldave” diferită de română... În vara asta, din care n-am înțeles nimic, stând pe-acasă am mai răscolit prin teancurile de poze uitate, unde am dat și peste această fotografie, alături de alta, și mai veche, din care zâmbesc în faţa Palatului Culturii basarabeni aflaţi pentru întâia dată la Iaşi: Cimpoi, Vieru, Dabija, Strâmbeanu, Lari, Josanu, Suceveanu, Matei (1986)... I-am condus, rând pe rând, prin Iaşi, spre a constata cu surprindere că explicaţiile erau de tot inutile. Iată – le spuneam – Sfântul Nicolae Domnesc, zidită de Ştefan cel Mare. ,,Da – continuau oaspeţii – după bătălia de la Grumăzeşti... aici erau unşi cu mir domnitorii Moldovei... Iată Trei Ierarhii... să aprindem o lumânare la mormintele lui Cuza şi Cantemir.... Asta-i Hala? Unde-i mănăstirea Sfânta Vineri?” Oaspeţii vizitaseră, în bibliotecă, un Iaşi al lor şi căutau să potrivească cele două înfăţişări, dar suprapunerea exactă n-aveau cum s-o izbutească... ,,Asta-i Bolta Rece? Imposibil!” Curat imposibil – dar să le mai spun că vestita crâşmă, sfinţită de paharele de vorbăla care adăstaseră Eminescu şi Creangă, a fost reconstruită kitsch, după gustul unui nu ştiu cui? Într-o situaţie cumplit de jenantă m-am aflat la sfârşitul verii lui 1988. Ii aveam ca oaspeţi pe Nina Josu, Arcadie Suceveanu (actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi Valeriu Matei (acum academician, fost candidat la președinția Moldovei). Ajungem la Cimitirul ,,Eternitatea”, la cavoul familiei Kogălniceanu. Rămân în maşină – acolo, dedesubt, locu-i prea strâmt, nu încăpem toți. Brusc, îl văd pe Matei ţâşnind pe scări, cu o privire ciudată: ,,Mircea, ce se întâmplă acolo?” Cobor. Macabră surpriză! Zidurile criptelor şi plăcile de marmură sunt sparte cu ranga. Sicriul (pare-se, de plumb) soţiei lui Kogălniceanu este tras din criptă, găurit şi scotocit. La fel, coşciugul unuia dintre fii. Şuviţe de păr cenuşiu-albicios, stofe putrezite, oase gălbui, o mână – adică, scheletul unei palme... De necrezut: s-a scormonit pretutindeni, căutându-se, probabil, bijuterii. Nu mai putem articula o vorbă. Mâna tremură, lumânarea se stinge. Pe treptele înguste, ne încrucişăm cu echipajul Miliţiei: se caută amprente. Le vor găsi, desigur, mai întâi pe ale noastre... La poarta cavoului, o maşină cu inscripţie ciudată: ,,Laborator criminalistic”. Să zicem că făptuitorii (care au trudit ore în şir izbind cu ranga şi tăind betoanele cu dalta - nu i-a auzit nimeni aici, în inima cimitirului?) oribilului sacrilegiu vor fi descoperiţi. Şi mă tem că legile noastre (de atunci şi de acum) n-au fost și nu-s în stare să prevadă o asemenea infamie decât încadrând-o, la modul general, în categoria profanărilor de morminte. Ce-şi vor fi spus cei de la Chişinău? Cum ocrotesc românii amintirea marilor bărbaţi de stat? La vremea aceea, astfel de ştiri nu apăreau în presă, după cum n-au apărut nici veşti despre prinderea (?) şi condamnarea profanatorilor. Nu ştiu, deci, dacă au fost vreodată găsiţi.