Mircea Radu IACOBAN

Sub titulatura „Ce document au ascuns politicienii români în ultimii 30 de ani”, pe internet circulă textul Rezoluției 148, din 1991, a Senatului SUA, prin care este declarat sprijinul Americii pentru Unirea României cu Basarabia și Bucovina de Nord. În finalul Rezoluției se menționează încurajator că „Guvernul SUA trebuie să susțină 1 – dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei și al Bucovinei de Nord ocupate de Uniunea Sovietică și să emită o Declarație în acest scop (n-a a fost niciodată emisă); 2 – Să susțină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei (Ucraina nu-i nici amintită) să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le e voia, reunificarea României cu Moldova și Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale Dreptului Internațional și în conformitate cu principiul 1 al actului final de la Helsinki”. Documentul Senatului SUA, după toate aparențele real, poate n-a fost făcut public din dorința și a României, și a Republicii Moldova de a nu introduce public intervenția unei alte puteri într-o chestiune ce ținea strict de suveranitatea ambelor țări. Se consideră, în comentariile recente ce însoțesc publicarea documentului american, că, regretabil, nu a fost luat în seamă prin refuzul României de a da curs demersurilor moldovene ce ofereau Unirea cu câteva condiții (cea principală: să i se atribuie, în urma Unirii, postul, neexistent în Constituție, de Vicepreședinte al României lui Mircea Snegur). Conform declarației fostului ambasador la Chișinău, Aurel Preda, moldovenii ar fi trimis la București două delegații pentru tratative în acest sens, dar propunerea n-a fost acceptată și, astfel, Unirea ratată. Naivitate! Respectivele delegații ale moldovenilor nu puteau să aibă decât însărcinări încredințate de Snegur, fiindcă acordul Parlamentului n-aveau cum să-l obțină. Am făcut parte, în 1991, din Delegația Prezidențială care, la Chișinău, a examinat stadiul relațiilor România-Republica Moldova, și am participat inclusiv la discuțiile neoficiale, cum se știe, totdeauna mai libere și mai importante. Ar fi fost cel mai bun prilej pentru Snegur să reproșeze neacceptarea de către Iliescu (și ratarea unei Uniri astfel negociate), sau barem s-o menționeze. Nici vorbă. Pe de altă parte, Snegur nu putea să lanseze o asemenea propunere fără un mandat din partea Parlamentului. În arhive nu există (și nici nu putea exista, în configurația de atunci a Legislativului) o astfel de încuviințare. De altfel, în perioada respectivă fiind acreditat la Chișinău, am participat la toate ședințele Parlamentului. N-a fost vreodată pe ordinea de zi nicio astfel de solicitare a Președintelui și, evident, nicio aprobare. Chiar dacă Iliescu ar fi fost de acord, și chiar dacă Snegur, în acel moment, părea a fi adept al Unirii (mi-a declarat-o nu fățiș, dar subînțeles, într-un interviu luat cu câteva zile înaintea tratativelor de la Chișinău – vezi cartea mea „Zece ani de foc” pag. 35-39, iar în „Le Figaro”, în același an, Snegur spunea deschis că „Independența este o perioadă temporară. Mai întâi vor exista două state românești, dar lucrul acesta nu va dura mult” - ulterior, poziția lui Snegur se va modifica radical) nu se schimba absolut nimic. Parlamentul de atunci, a cărui aripă majoritară îl eticheta pe Snegur drept „trădător de țară”, nici vorbă să încuviințeze negocierea de demnități moldovene în România, darămite Unirea în sine. Episodul emoțional Ianaev trecuse, rusofonii s-au regrupat. Presupusele delegații, despre care la Chișinău nu s-a știut niciodată nimic, să zicem că ar fi obținut acceptarea condițiilor propuse. Ei, și? Vicepreședintele Snegur aducea cu sine Unirea în sacoșă? Totul rămânea cum a fost. Căile prin care se putea realiza Unirea erau aceleași, de toate, trei. Prima și singura legitimă: o Declarație în acest sens a Parlamentului de la Chișinău, urmată de una similară a Parlamentului României. Și atunci și acum (să spunem, cu oarece speranță, „deocamdată”) eventualitate nerealistă. A doua: o intervenție românească în forță – imediat dezavuată de comunitatea internațională și absolut irațională, câtă vreme pe teritoriul Republicii Moldova se afla cu arma la picior Armata XIV-a rusă. A treia ar avea în vedere un moment de grație internațională, când printr-un larg acord, ce ar urma să cuprindă, obligatoriu, și acceptul Moscovei, s-ar decide în acest sens. Eventualitate pe care, în condițiile de acum, rămâne s-o decidă doar bunul Dumnezeu. De altfel, la o lectură atentă, și textul Rezoluției americane spune același lucru, vorbind cu abilitate diplomaticească despre „o negociere în mod pașnic” și „dacă aceasta le este voia”, „în normele predominante ale Dreptului Internațional”. Adică, ne întoarcem de unde s-a plecat. Ratarea cărei Uniri? Și mă-ntreb de ce comentatorii Rezoluției (act generos de sprijin al unei idei, gest de curtoazie și de solidaritate, rămas fără susținere guvernamentală chiar în SUA) trec sub tăcere faptul că senatorii americani vorbesc în egală măsură și despre Unirea României cu Bucovina de Nord. Altă Unire ratată? O fi trimis și Kievul delegații la București? Am fi avut doi vicepreședinți?