Mircea Radu IACOBAN

Ce să spun și ce să scriu întâi de toate la ceasul când Dumitru Radu Popescu împlinește 85 de ani? Să încep cu fraza-tip „Este unul dintre marii scriitori români”? Ce noutate ar fi asta? N-o contestă nici... cei care-l contestă (de regulă cu neliterare reproșuri), darămite confrații care i s-au aflat în preajmă lungă vreme și au fost onorați de amiciția lui exemplară și stimulativă! Să mai spun că „Leul albastru” a însemnat pentru mine adevărata proză-hotar de la care s-ar cuveni să înceapă enumerarea reală a nuvelisticii române postbelice demnă de raftul întâi al oricărei biblioteci ce se respectă? Nu doar pentru mine a fost reală revelație, așa că și citarea ei a devenit loc comun! Am citit-o, cred, prin 1965; păstrez și acum numerele din revista „Luceafărul”; la Iași, în provincie, nu ajunseseră măsurile drastice care, în Capitală, au dus la „recuperarea” exemplarelor încă nevândute la chioșcuri, spre a fi incinerate în crematoriul Universității.

O atât de curajoasă scriere-parabolă pe marginea unei teme ocultate (desproprietărirea de viața personală) n-avea cum să nu determine „măsuri preventive”, grăbite de valul „scrisorilor oamenilor muncii”; DRP a fost supus unei timorante ședințe „demascatoare”, condusă de mai marii propagandei și întoarsă complet pe dos datorită susținerii unanime chiar din partea celor chemați să „vestejească” îndrăzneala demersului scriitoricesc. DRP, hâtru: „acuzațiile erau atât de convingătoare... încât ajunseseră să mă convingă și pe mine!” (Păstrând proporțiile și, desigur, lăsând leului... partea leului, nu pot să nu-mi amintesc de o situație similară: piesa mea de debut la Naționalul ieșean a fost supusă unui proces public condus de însuși șeful Propagandei, Popescu-Dumnezeu, numai că spectatorii n-au voit să-și însușească și să susțină marele reproș din aceleași „scrisori ale oamenilor muncii” cu leit-motivul „nu așa arată constructorii socialismului!”)

DRP avea să-mi publice în mai multe numere din „Tribuna” o altă piesă a mea, care, după un nou proces public, tot de secretarul C.C. al PCR Popescu-Dumnezeu condus (culmea, în cele din urmă aprobată, de astă dată datorită mai ales unanimității opiniilor criticilor de teatru), a fost interzisă de Cabinetul II... și interzisă a rămas până azi!

Puțină lume știe, dar cel pe care-l sărbătorim la 85 de ani a fost unul dintre cei mai cenzurați scriitori români! I se juca, la Teatrul Național din Iași, piesa „Hoții de vulturi”. Tema, să-i spun astfel, subiacentă: ratarea în socialism. Spectacolul a avut vreo șase sau șapte variante ale ultimei scene, nici una considerată satisfăcătoare de către „foruri”: lipsea... finalul luminos! Ratare cu final luminos! Dramaturgul a refuzat să modifice și, excedat, a exclamat: „scrie tu alt final”. Cum să „luminezi”, prin ce meșteșugite replici, ratarea? Am aflat, până la urmă, o soluție pompieristică. Destin luminos se voia? Am aprins toate reflectoarele, le-am adus și pe cele de turneu și de la sala studio, am așezat în fundal un soare galben de carton către care ratații, ținându-se mână, înaintau victorioși pe fondul muzical al unui marș triumfător – toată lumea din sală zâmbea înțelegând lipitura... spectacolul s-a putut juca, iar ceea ce era esențial de spus a rămas și s-a spus.

Și tot puțină lume cunoaște vocația constructivă a scriitorului – nu doar în postata literelor române, ci la modul propriu, ridicarea „din iarbă” într-o vreme în care orice edificare în domeniul social-cultural era interzisă (trebuiau să se ridice doar cartierele cu blocuri-dormitor). Iașiul a rămas singurul oraș din țară în care s-a construit o elegantă Casă a scriitorilor. DRP, președinte al Uniunii, a avut o contribuție esențială și-n aprobarea și-n dotarea noului edificiu care, mascat, în acte figura cu titulatura „Atelier de confecționat covoare pentru Cooperativa Miorița.” Tot datorită lui au avut acces mai consistent la Premiile Uniunii Scriitorilor, la burse și la documentările în străinătate condeierii din provincie, erau începute demersurile pentru construirea unei Case de creație la Vatra Dornei. S-au găsit fondurile, Primăria ne-a acordat un jinduit amplasament pe malul râului Dorna, urma să aibă loc festivitatea primei cupe de excavator... și, după 1989, proiectul s-a năruit, iar Uniunea și-a pierdut și sediul de pe Calea Victoriei... 13 ani redactor-șef al revistei clujene „Tribuna”, 8 ani președinte al Uniunii Scriitorilor, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor de șase ori și al Premiului Academiei, DRP a lăsat urme faste în tot ce a edificat prin carte, teatru, film, dar și-n administrarea unei Uniuni-ghimpe în vremuri deloc faste. Ușor de vorbit acum, foarte greu atunci! De altfel, DRP spunea: „Trecutul rămâne imprevizibil, mai greu de deslușit decât viitorul.”