Mircea Radu IACOBAN

Scriitorul francez Alain Cavaillẻare o tristă și jenantă revelație târzie: suferă de gravă incorectitudine politică. Pornită chiar de la faptul că s-a născut alb – ceea ce, în contextul actual, justifică acuza de rasist. Nu votează extrema stângă, așa că poate fi considerat fascist. Fiind hetero, se află la un singur pas de homofobie. Este creștin – ceea ce în ochii a sute de milioane de musulmani îl taxează drept „un câine infidel”. Fiind căsătorit de peste patru decenii cu aceeași femeie, este, evident, un depășit de vremuri, un „defazat”. Are peste 65 de ani și-i pensionar, adicătelea,  „un vieux con” (traducere pudică și lejeră: un idiot bătrân). Gândește cu capul lui, fără a înghiți pe nemestecate tot ceea ce-i oferă presa – altfel spus, e-un reacționar. Îi place să privească (de fapt, să admire) femei frumoase, chiar (foarte) sumar îmbrăcate – înseamnă, evident, că-i pornograf. Ține să-și pună în valoare identitatea franceză și cultura occidentală, ceea ce, desigur, îl preschimbă, absolut regretabil, într-un xenofob. Și-ar dori să trăiască în siguranță și să-i vadă pe infractori la închisoare – clar, conduită de gestapovist. Conduce o mașină pe motorină, deci, e-un poluator. Adoră pateul de gâscă și friptura de miel, ceea ce înseamnă că-i un susținător al abuzului contra animalelor. Crede că fiecare s-ar cuveni răsplătit după meritele sale – iată-l și liberal-antisocial. Deși în copilărie a fost educat sever, n-are nimic de reproșat părinților, dimpotrivă, le este recunoscător. Clar: în fundul sufletului rămâne un masochist torționar de copii și un adversar al dezvoltării lor armonioase. Crede că apărarea țării trebuie să fie sfântă preocupare a tuturor cetățenilor – iată-l și militarist. Deține casa lui, deci, este un suspect bogătaș... și așa mai departe, într-o lume care, încet-încet, se întoarce pe dos. Ceea ce se tot petrece de la Adam și Eva încoace, numai că în ultimii ani a cam luat-o razna. Probabil că-i necesarul preambul la schimbarea polilor pământului: tot ce în milenara experiență a omenirii era notat cu plus începe a se plasa acum sub acuzatorul minus. Și invers. Poate-i și-o sastisire: m-am plictisit să tot fiu femeie, hai să văd cum e masculinitatea, ajunge cu impunitatea statuilor, a venit vremea să-i facem lui Columb dosar de cadre, prea static-monotonă Europa europenilor, s-o reconfigurăm bicolor după rețeta Merkel, deciziile majoritare sunt adevărata sursă a răului, toată puterea (formulă leninistă: ВϹЯ ВЛАϹТЬ!)minorităților! Revendicările nu mai operează în zona socialului, ci în aceea a temeiurilor fundamentale: zici că, până acum, omenirea a evoluat strâmb, pe cărări total greșite; nu se prea știe care-i drumul adevărat, dar, oricum, așa nu se mai poate! Rămâne gol postamentul statuii lui Columb: ce așezăm în loc? Pe Floyd? Deocamdată, nu ne întrebăm –  dărâmăm! America dă semne de incultă și fățarnică prostire maladivă! Ținta rămânând înainte de orice votul din toamnă, devin posibile și necesare gesturi de calibrul agățării penibile și lăcrimoase a lui Biden de sicriul aurit al unui nefericit infractor afro-american. Dacă era alb, cum zeci de cazuri similare au mai fost, venea să se prosterneze la Minneapolis candidatul la președinția USA? Absolut penibil, la funeralii, tabloul cu congresmenii îngenunchiați, amplasați în jurul sicriului după regulile „distanțării sociale”: te-ntrebi dacă-i real ceea ce se vede pe net și nu scena unei tragi-comedii de doi bani! „A venit timpul justiției rasiale!” – proclamă Biden. Complet aiurea! Enormitate: justiția nu poate fi nici rasială, nici ne-rasială, este Justiție și atât! Majoritatea delictelor în USA este comisă de afro-americani. Ce ar însemna o justiție rasială? Tratament privilegiat? Mai e Justiție? „George Floyd a schimbat lumea și îi vom anunța pe toți despre asta!” Compasiune meritată, consecințe mult prea îndepărtate de fondul rezidual al unei tragedii americane ce a scos la suprafață discriminări, frustrări, inechități și mentalități înțepenite. Mașina Administrației trebuie scoasă din șanțul în care s-a înglodat, dar nu prăvălită în șanțul celălalt! Ai senzația că americanii, copleșiți de sentimentul unei culpabilități hipertrofiate, sunt niște copii mari scăpați la spargerea vitrinelor ce oglindesc și nedreptăți, dar și propria lor neputință în a gestiona până la capăt, înțelept și nepoliticianist, această dorită „schimbare a lumii”. De fapt, încă una, fiindcă, aproape concomitent, și Coronavirusul a fost creditat cu virtuți similare de întoarcere hotărâtă a macazului („după pandemie, nimic nu va mai fi cum a fost”). Marea întrebare: ce punem în loc? Aceleași reguli, cu semnul schimbat?