Mircea Radu IACOBAN

 O veste tristă: a-nceput să scadă ziua! Aproape de necrezut! Când s-a mistuit cel mai frumos pătrar al anului, cu ce ne-am ales, cum de ne-a fost atât de mișelește furat? L-am petrecut numărând în fiece dimineață infectații și morții, într-o hărmălaie politică tot mai tensionată și-ntr-o așteptare făr-de sfârșit, contra-productivă și-n plan personal, și general. Nimic mai obositor decât să stai degeaba! Am fost condamnați la recluziune în fața televizorului, povestea cu răgazul pentru lecturi și tihna propice performanțelor creative e de spus lui Mutu. În ce mă privește, nici o izbândă în afară de respectarea căznită a obligațiilor gazetărești – nu poți raționa și reacționa firesc în timp ce ești bombardat cu ordonanțe militare și-n jurul tău se contabilizează cinic morții! Am reparat tot ce era de dres prin casă, am vopsit a treia oară gardul și poarta (că, zice-se, nu nimeream nuanța), am cârpit știrbiturile betonului din curte, am pus gazon până și-n tăvița motanului... și am rămas blocat într-o incertă și inertă așteptare. „O, așteptările: peșteră întunecată în care bănuielile își dau întâlnire și vin să ne strângă de gât!” (Oct. Goga). Ce urmează, ce va fi? Recrudescența pandemiei, ori eliberarea de sub teroarea virusului? Și după aceea? Fiecare așteaptă ceva de la viață, nu trăim doar ca să trăim. La orice vârstă ai (adică, am avut) proiecte și speranțe – mai mărunte, mai ambițioase; ne-am propus țeluri și termene duse pe Apa Sâmbetei. Ce așteptăm? Să scăpăm de botnița-simbol? Nu-i prea puțin? Și mai departe? Iată, iarba crește, Dunărea curge, cireșele s-au copt, fotbaliștii trag la poartă (cu nostalgică sonorizare din off), boborul (adică proștii, după regretata categorisire prezidențială cu „tragere lungă”) se bucură de redeschiderea teraselor și păcănelelor, la Vama Veche revin tatuații, Ana-Maria Prodan se stuchește cu Dinu și Orban cu Ciolacu – semne ciunte ale unei normalități ce pare mai degrabă decor de teatru. N-are cum fi asta realitatea românească, nu suntem ăștia noi, am devenit personaje într-un scenariu păpușeresc impus, „eu vreau” fiind înlocuit autoritar cu „tu trebuie”. Am probat, însă, viața on-line – asta să ne aștepte? Și, culmea, n-ai pe cine învinui! Să acuzi molecula cu ochi oblici care ne-a impus examenul supraviețuirii? Probabil, până la urmă, vara ori toamna asta, virusul o să ne ierte. Pesimistul (adică, optimistul bine informat) vede doar că rămânem cu un an pur și simplu pierdut, cu o economie desfigurată, cu un leu șubrezit, cu un deficit record, cu șomaj în creștere, cu scumpiri inevitabile, cu o școală năucită, cu aceleași clanuri în eternă și primejdioasă harță, cu spitale deturnate de la misia lor, cu o agricultură amețită de secetă, cu ciosvârte de autostradă și cu o clasă politică ce demonstrează că-i prea puțin capabilă să se pună cu adevărat în slujba nației. Vom importa mai scump carne și castraveți, ne vom îndatora și mai mult străinătății, iar tineretul va face și mai zdravene cozi la cazier și pașapoarte (cifrele satistice arată că mortalitatea depășește natalitatea, și numărul nașterilor de copii români în străinătate a ajuns să-l depășească pe acela al nașterilor din țară!) Nu se mai știe nici cât pământ românesc mai este al românilor, iar întoarcerea fiilor risipitori ne-a lămurit care-s caratele reale ale votului de „afară” – poate una dintre revelațiile salutare ale pandemiei. Optimiștii, la rândul lor, încearcă să întrevadă firavele bucurii ce s-ar profila după jinduita normalizare. Cum ar fi, întâi de toate, majorarea pensiilor, numai că sus-semnatul, și el pensionar, nu poate să nu creadă că procentajul de 40% este, în condițiile de față, într-adevăr nerealist și nesustenabil. Adevărata mare bucurie ar fi aceea să ajungem barem de unde s-a plecat. Străvechea poveste cu băgarea caprei în casă! Scoatem masca, simbol cetățenesc al pandemiei, scoatem capra. Doamne, ce bine-i fără mască, ce bine-i fără capră! Strămoșii noștri au trecut prin încercări mult mai grele, războaie, cutremure, epidemii făr-de ocrotirea părintească a lui Vela & Arafat, dictaturi atroce, și nu s-a stins minunea latinității din Balcani. Au fost și, cine știe, vor fi încercări și mai grele. O să depășim cumva înfruntarea cu virusul, dar două realități certe rămân să ne întristeze și mai mult: scade ziua, vine iarna, vin alegerile... și nu prea avem pe cine alege. Mari ni-s așteptările, cețoase perspectivele. Deocamdată, vară și fum!