Mircea Radu IACOBAN

Floyd este considerat erou în USA! Degeaba criterii, definiții, tradiții, principii, logică, bună cuviință! Într-o țară în care statisticile arată că majoritatea delictelor o comite populația minoritară afro-americană, reacția Poliției din Minneapolis (disproporționată și flagrant condamnabilă) îl transformă pe infractorul cu cazier ornat ca un pom de Crăciun în... erou național! Cum scriam în tableta precedentă, cazuri similare (destule în USA!) în care și-au pierdut viața reprezentanți ai majorității albe n-au furnizat istoriei barem un singur erou  național – de unde se vede că politicul a-toate-stăpânitor impune reguli și-n postata eroismului! Nu-i deloc un caz singular, ceea ce arată că este loc pentru îndoieli încă de la citirea definiției! Eroi, eroism, patrie, vitejie – mai avem nevoie de aceste noțiuni „defazate” într-o epocă în care se practică insidios confuzia între patriotism și naționalism? Care ni-s eroii de azi?  S-au deformat și răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului „eroism” îndepărtându-se tot mai mult de rigoarea definiției din DEX („Capacitatea de a săvârși fapte mari; vitejie, fel de acțiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Ce și cât s-ar potrivi în cazul Floyd? Nimic! Dar și-n destule altele! Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântați ca eroi – ultimul gest generos pe care țara îl face pentru cei care și-au pierdut viața în pustietățile asiatice. Sunt cu adevărat eroi? Sau eroi din eroare? Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lui din aceeași  mașină rămași în viață nu-s la fel de eroi? Umberto Eco: „Adevăratul erou este totdeauna un erou din greșeală; el visează să fie un laș cinstit, ca toți ceilalți”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de soldă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar, între altele, îngăduie atât de necesara răsplată morală și materială pentru familia rămasă în nevoi. Întâmplarea de care vorbește Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe. Ba nu! – susține Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morții cu morții, viii născocesc legendele! Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluționarilor iviți după rețeta ilegaliștilor „puțini am fost, mulți am rămas!”, și răsplătiți indecent cu spații comerciale, îndemnizații, dote și tot soiul de alte privilegii. Tratați cu o considerație ilicit așezată în preajma eroismului, miile de „revoluționari” post-decembriști făcuți iar nu născuți compromit însăși ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: „Să fii în suflet un erou”, cu încununarea motivată prin fatala decizie asumată.  Eroi au fost, incontestabil, cei uciși și răniți pe baricadele din decembrie 1989. Vor fi existat și cazuri individuale de reală bravură. Mai departe, alergare gâfâită după privilegii... De-a lungul secolelor, armia română  s-a nutrit și regenerat moral din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărășești și Oituz. Nu-i primejduit prestigiul armatei care și-a blagoslovit cu epoleți de colonel, fie și în rezervă, tot soiul de politicaștri? Caporalul moare în Afganistan și-i avansat cu o treaptă-două, șmecherul capătă grad de colonel, vorba Chiriței, „stând pe tandur”! Mai poate avea veacul eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că „O patrie fără eroi e ca o casă fără uși”, în vreme ce Bertolt Brecht nu-i deloc de aceeași părere: „Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepție a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării și labilității criteriilor? S-ar putea crede că mai aproape de un anume eroism – o spun asumându-mi consecințele – s-au aflat cândva... legionarii. Un eroism naiv, nociv, îmbibat de un misticism, culmea, înveninat de inumană violență oarbă („într-o mână țineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare cumva apropiat de temeiurile definiției și ale viziunii unui Dimitrie Gusti („Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeași plămadă ca și sacrificiul de sine”) ori H.F. Amiel („Triumful sufletului asupra cărnii”). Există, da, și un eroism negativ, acela al „posedaților”, până la urmă de-legitimat atât de  șubrezenia punctului de pornire, cât și, mai ales, prin tragicele consecințe...  Și apare altă întrebare: ce eroi vor putea naște războaiele viitorului, purtate pe butoane, făr-de încleștări la baionetă, tranșee, ambrazuri, făr-de îndemnuri „Sărută-ți copiii, părinții și frații / Și-apoi să mergem la război”? Erou va fi declarat acela care va izbuti combinația de taste aptă să trimită drona în punctul X? Definiția va fi din nou trădată! Oricum, până atunci, mai este.

Eroi au fost. Mai sunt încă. Vor mai fi? Deocamdată, iată, se atribuie onorantul titlu unor „eroi” de teapa lui Floyd!