Mircea Radu IACOBAN

Cui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid 19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.). La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”... dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul! O mini-bibliotecă, dedicată în exclusivitate celor mai importante studii consacrate operei și vieții poetului, va putea fi accesată în veac și peste veac! Când am înființat-o, în 1974, urma să poarte titlul „Eminescu”; o sugestie provenită din redacție a propus titulatura mai inspirată „Eminesciana”, care avea să rămână și să impună această necesară adunare a contribuțiilor esențiale într-un sumar-tezaur care tinde către să se apropie cine știe când, poate niciodată, de exhaustivitate. Primele patru numere le-am „gospodărit” în redacție, după care s-a vădit necesitatea apelării la un ordonator și coordonator al întregului demers întru Eminescu. Acesta a fost, fericit ales, universitarul Mihai Drăgan. După decesul lui, în 1993 (merită recitită cartea Magdei Ursache „Universitatea care ucide”), cealaltă jumătate a colecției a revenit în coordonarea redacțională. Poate-i plicticoasă înșiruirea de nume, dar merită amintită, fie și parțial: G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, M. Dragomirescu, Alain Guillermou, Amitha Bose, Edgar Papu, Gh. Bulgăr, Perpessicius, Lovinescu, D. Caracostea, Gala Galaction, N. Ioga, C. Ciopraga, I. Negoițescu, Al. Husar, D. Irimia, D. Vatamaniuc, ș.m.a., listă la care se cuvin adăugate numele cercetătorilor actuali Mihai Cimpoi, E. Simion, V. Coșereanu, Elv. Sorohan, C. Livescu, C.M. Spiridon, Th. Codreanu, A.D. Rachieru, Al. Zub, N. Georgescu, D. Scărlătescu, C. Cubleșan, Cr. Livescu, G. Popa ș.m.a. Am menționat doar vreo treizeci de nume; pot fi citate încă de două ori pe atât, inclusiv, desigur, scrieri ale lui Eminescu (colecția a fost inaugurată cu volumul „M. Eminescu, „Poezii”, selecție și prefață datorate lui Const. Ciopraga – 1974). Iar „Eminesciana” își continuă seria aparițiilor într-un fericit și prestigios continuum – cel puțin teoretic, colecția n-are cum avea vreodată un punct final! Poate am abuzat în această însemnare de semnul exclamării, dar caratele evenimentului consider că-l justifică. Numărul 100 este semnat de unul dintre cei mai avizați și cunoscuți istorici și critici literari, fondatorul Congresului Mondial al Eminescologilor, acad. Mihai Cimpoi. Se intitulează „Epoca Eminescu” și-i dedicat fertilei relații Maiorescu-Eminescu. Citez: „Amiciția se ține pe stimă”: „stima poetului față de personalitatea lui Maiorescu, în care vedea «un profundcugetător» și stimamanifestată de critic față de Eminescu, considerat «om al timpului modern», cultura lui individuală stând«la nivelul culturii europene de astăzi», înzestrat cu «geniu poetic, cea mai înaltă încorporare a inteligenței române»”. Cititorul are rarul prilej de a afla în sumarul cărții texte ale lui Maiorescu reproduse din izvoare astăzi dificil de accesat, recenzii, rapoarte academice, note, corespondență și, nu în ultimul rând, fragmente elocvente din jurnalul mentorului „Junimii”. Prilej cu care Mihai Cimpoi respinge argumentat, apelând și la susținerea altor respectabile condeie, ca imposibilă și regretabilă „basna” cu asasinarea poetului într-un complot patronat tocmai de... Maiorescu!

Greu de găsit, pentru a onora numărul 100 al Colecției „Eminesciana”, o carte mai substanțială și mai „la locul ei” în acest moment aniversar – Editura „Junimea” 50 de ani, „Eminesciana” 100 de apariții.