Mircea Radu IACOBAN

După ceva peripeții (a se vedea tableta precedentă), iată-ne ajunși pe malul Nistrului, lângă Tighina, în căutarea țiglei de Jimbolia. Gardul căsuței, din sârmă împletită, ar putea ajunge cândva graniță de stat, dacă „președintele” tiraspolean (vorba vine, s-a aciuat aici venind tocmai din Kamciatka!) Smirnov, marionetă a Moscovei, n-ar fi pus ochii și pe Tighina. Pășim ca pe ace. „Nuuuu – ne încurajează stăpânul, înaintând decis și fără șovăire – dacă o luați exact pe urma mea, nu dați peste nici o mină, am tras o fugă ieri și am schimbat lacătul la beci. Că tot mi-au furat vinul…!” Buuum! trosnește o explozie undeva, foarte aproape. „Nu-i nimic, umblă câinii pe mal și stârnesc minele” – sosește, liniștitoare, explicația. Pășim ca balerinele, pe poante, nu cumva să ratăm urma antemergătorului, repede astupată de buruianul până la genunchi. Serafim gâfâie, asudă și-i roșu ca racul; mă tem că începe să regrete fixația cu Jimbolia! Drumul la „dacea” nu-i nici lung, nici greu, da-i ostenitor să recunoști, prin bălăriile ce se ridică la loc imediat, urma predecesorului, și să calci exact pe conturul ei, că altfel…cine mai știe! În fine, ajungem. Țigla, la mâna a doua, dacă nu chiar a treia, e la locul ei, marca Leu, marca Elefant. Nu-i de Jimbolia, ci de Timișoara, fabricată în 1925. Cum o fi ajuns aici? Dar unde-i camionul? Trebuia să vină pe partea cealaltă, drumul ocolește vreo trei kilometri, da-i mai puțin primejdios… Gospodarul nu locuiește aici, doar își ține vinul, că la bloc, în Căușani, n-are beci. Descuie și ne invită: „poftiți, că-i răcoare.” Începe să scurme în ditamai grămada de cartofi încolțiți, de unde până la urmă scoate un borcan de cinci litri cu vin negru-catran. „E rezerva mea, că hoțomanii rad tot pe-aici de trei ori pe an.” Boaaaf! Și încă odată: boaaaf! „Umblă javrele pereche, că se coțăiesc pe malul Nistrului”. Sorbim cabernetul din același borcan, de parc-am fi la împărtășanie. Apare, în fine și Dima, dar nu singur, ci însoțit de Nela, o fetișcană care, am aflat după aceea, vinde sosiiski (cârnăciori) la Tighina: „m-am abătut pe la Priteahăilauca, s-o iau pe Nela, cred că nu-i cu supărare, de toți nu-s nici douăzeci de kilometri. M-aș hodini oleacă, unde-i camera, sus?” Șoferul nu mai așteaptă răspunsul gazdei, o ia tinerește pe trepte și, din gura beciului, se răstește la Nela: „Ce aștepți?” Înainte să dispară amândoi, suntem onorați cu o generoasă încuviințare: „Voi puteți începe să încărcați.” Între timp, Serafim a isprăvit tocmeala, a plătit, țigla e-a lui, hai s-o urcăm în camion. Gazda a dispărut nu știu unde, Dima la fel, se înserează, ne grăbim cu încărcatul, dar nu-i deloc pe măsura puterilor și priceperii noastre. După jumătate de ceas apare, zburlit și asudat, Dima. Se așază pe un butuc de salcie și se miră de nepriceperea noastră: „Descurcați-vă, eu nu încarc, nu-i treaba mea. De la bun început trebuia să discutați cu mine, nu cu șeful Autobazei”. Serafim îi promite bani. „Ruble? Am acasă un sac de ruble. Fac un drum cu poamă până la Minsk și câștig 20.000. Cu voi, e pierdere de vreme.” Buuuum! Alt câine? În nici două ore, camionul e încărcat. Dima ne lasă să ne spetim și râde de se prăpădește: am încărcat prost și nu se închid obloanele. Ne pune să descărcăm, sare în mașină și, repede, țigla e așezată cum se cuvine. Apoi, moaie o cârpă în apă și, tacticos, începe să șteargă niște pete din cabină. „Colegul meu – explică Dima – a cărat fructe în Belarus. La întoarcere, a luat niște muieri de pe marginea drumului. Care s-au gândit să-l lase fără bani. Nu știu cum și ce s-a mai întâmplat; oricum, sângele trebuie șters, nu? Întreb de celălalt șofer. „Ce să fie, nimic, și-acum e-n spital.” Într-un târziu, pornim spre Chișinău. Noi pe ocolite, Dima, de-a dreptul. Convenim să ne întâlnim la răscrucea de la Vadul lui Vodă. Peste un punct de control militar tot am dat, dar plictisiți, ostașii Armatei a XIV-a nu căutau decât țigări: în toată Moldova erau la vânzare doar cele străine, trei pachete la o leafă. (Vorba reginei: „N-aveți mămăligă? Mâncați cozonac.”) Le ofer tutun de pipă, oștenii rup pătrățele dintr-o gazetă tiraspoleană, ca pe vremea marelui război. Dac-ar ști că tutunul le-a fost oferit de un spion român specializat în țiglă de Jimbolia… Ajungem punctuali la locul de întâlnire. Nici urmă de camion. Drept pentru care am petrecut o frumoasă noapte de august plesnind țânțari în apropierea Chișinăului. Dima a apărut spre dimineață: cică i-a bufnit altă roată, a trebuit să caute vulcanizare, de toți, vreo 40 de kilometri în plus. În cabină, adormită și împăcată, Nela.