Mircea Radu IACOBAN

Plouă placid. Frig: încă n-am închis centrala termică aprinsă în octombrie 2019 – parcă am trăi în Alaska! De necrezut: peste vreo două săptămâni începe să scadă ziua! Nenorocitul de virus ne-a mâncat cel mai minunat anotimp, primăvara; barem vara, cât o fi să fie, să ne-o lase întreagă, cum știam că-s verile românești! Am trăit un nesfârșit trimestru cu botniță și-n recluziune, ajunge!

Și totuși, dincolo de frustrările și renunțările carantinei, ceva-ceva s-a câștigat: răgazul pentru a regăsi prin sertare, albume și cutii de pantofi cu etichete șterse vechi poze alb-negru, înregistrări pe bandă Agfa C, devenită rigidă și friabilă, însemnări uitate, instantanee pe casete video – dimpreună cu șansa de a pune ceva ordine în amintiri. Cine știe, de nu mă aresta Vela la domiciliu, poate uitate rămâneau!

Printre filele readuse la lumină se numără și relatarea unei drumeții nistrene la ceas de război, ilustrativă, zic eu, pentru psihologia românului basarabean și pentru filosofia lui „de uz curent” în anii ʹ90, născută din (și justificată de) incertitudinile destinului în spațiul inter-riveran, de veacuri aflat abitir „sub vremi”. La Chișinău, lucram la sectorul cultural al unei firme care (am aflat mai târziu) se ocupa de fapt cu traficul de armament. Șef direct îmi era scriitorul Serafim S., care-și construia o „dacea” la vreo 30 de km de Chișinău și venise timpul așezării acoperișului. Voia numaidecât țiglă fabricată la Jimbolia – aflase el dintr-o enciclopedie a României că-i cea mai ușoară și mai rezistentă. Fabrica bănățeană nu mai exista de cine știe când, Basarabia era terifiată de războiul de la Nistru, cui îi ardea de țigle românești interbelice? Greu de crezut, dar, după ce a dat un anunț în gazete, șeful meu a găsit taman țigla jinduită: se afla tocmai în sudul țărișoarei, la Căușeni: „Mergem, trimitem marfa cu un camion și noi ne strecurăm spre Tighina, să vedem ce-a lăsat războiul. Plecarea, dimineață la 7.” Am pornit, de fapt, după 9. Serafim: „nu-i chip să judeci limpede la 7 dimineața.”

Una dintre principalele mele îndatoriri era aceea de a conduce mașina cât un tanc a Sectorului cultural. N-am luat-o pe drumul principal, fiindcă-s puncte de control, am pașaport românesc și țigla-i lângă Tighina, gard în gard cu „Republica Prednistrovie”. După câteva ceasuri prin colb și speriind cârduri de gâște („drumul hoților” nu era asfaltat) ajungem la Autobaza Căușeni. Tihnă deplină: nu-i benzină. La Chișinău lipsea de luni de zile, dar toată lumea circula. Cum? Mister. Obținem cu greu un camion pe motorină. Pe șofer în cheamă Negoț Dima (ne iluzionăm: să fie pronunția rusească de la ne-hoț?). Eram singurii clienți, dar s-a făcut de „pererâv” (pauza de masă) așa că am așteptat la geamlâcul închis (după care o vedeam pe casieră regalându-se cu blinele și cvas) încă trei sferturi de ceas. Victorioși, cu hârtiile în mână, îl căutăm pe șofer. „Iaca, nu putem pleca.” „Păi de ce, Dima?” „Mi-a bufnit o roată”. Pană de cauciuc adică. La Autobază se mai află 1533 de camere, la fel de sparte, așa că îl duc pe Dima în orășelul Căușeni, la Vulcanizare. Montează apoi roata, dar tot n-am plecat: „N-am permisul la mine. Mă duc până acasă (Dima arată către cel de al treilea deal din zare) să-l aduc. Așteptați aici, iaca-i ceva umbră sub perjul ista.” 37 de grade, soare vertical.

Găsim o vie sălbătăcită și culegem boabe acrișoare. După exact două ceasuri, trâmbe de colb anunță întoarcerea șoferului („Am luat și sfânta masă”). Plecăm către satul Gâsca, ocolind posturile de control ale nistrenilor. Drumeaguri abia bănuite în uscăciunea din lunca Nistrului, pretutindeni schije, parapete, tuburi de cartușe, inscripții belicoase („Moarte lui Maracuță!”), urme de șenile. Vine înserarea. Îmi întreb șeful: „Am bătut atâta drum, nici n-ai văzut țigla, dacă nu-ți convine cât cere pe ea?” Răspunsul: „Să obții un camion e treaba cea mai grea. Restul, s-o vedea.”

Mi-am amintit de istorisirea lui Dürenmatt „Grec caută grecoaică”. Eroul își dorea numai și numai mireasă din Elada; a căutat până a aflat. Restul se cunoaște… Stăpânul țiglei are și el o „dacea”, lângă Nistru, într-un perimetru îngrădit la intrarea căruia portarul ne examinează suspicios; are ochelarii legați cu sfoară și viețuiește într-un soi de vagon ciuruit de schije. Înăuntru, în toiul verii, duduie ditamai godinul pe care fosăie un ceainic. Cerem apă. Găleata e strâmbă rău. Paznicul explică în rusește, cu detașare: „Săptămâna trecută, schimbul meu s-a dus la fântână. Am auzit o bubuitură de mortier și căldarea a ajuns înapoi, îndoită cum se vede. Daʹ nu curge.” Întreb: și celălalt paznic? „Ce, l-a mai văzut cineva?”

Stăpânul țiglei ne aștepta la portița cealaltă: „N-am mai fost pe aici din pricina minelor. Poate, între timp, le-or fi scos.” „Da, întărește paznicul, au rămas numai alea de sub nuc. Sperie hoții, nucile-s aproape coapte.”

 De voie-nevoie, cer îngăduința să isprăvesc povestea țiglei în rubrica viitoare.