Mircea Radu IACOBAN

Se zice că unul dintre puținele beneficii ale carantinei l-a constituit răgazul pentru întoarcerea la carte; nu știu câți și cum l-au folosit și, mai ales, cu cât câștig, dar, cu siguranță, s-a citit mai mult decât de obicei. Și literatură ușurică, dar și carte ce merită, poate chiar de anticariat. O bucurie: un prieten mi-a adus un op tipărit la 1902, cu alfabetul de atunci, plin de accente, tilde, sedile și alte semne ce le afli doar dacă cotrobăiești prin „insert” și pe care computerul refuză să le recepteze mai departe după „send”. A fost editat de Academie în variantă bilingvă, pagina de stânga în franceză, cea de dreapta în română. Interesant: ultimul capitol („Journal d’un voyage de Constantinople à Jassy”), nefiind tradus, a rămas, tocmai la Iași, cu filele netăiate! Să însemne că franceza începuse de acum să piardă teren în Principate după victorioasa izbândă împotriva asupra idiomului grecesc? Parcă prea devreme (semnificativ: „idiom” are proveniență franceză, dar se trage din greacă...). Ciudat sentiment când tai file rămase necitite de peste 100 de ani! Nu-i o carte necunoscută, a comentat-o și Iorga („cea mai remarcabilǎ operǎ datoritǎ unui cǎlǎtor prin ţǎrile noastre în secolul al XVIII-lea” şi „cel mai distins document de înţelegere binevoitoare pe care vreun strǎin l-a dat pânǎ la timpul nostru despre ţǎrile româneşti”) da-i extrem de rară. Un singur anticar o oferă pe internet la pipăratul preț de 60 deeuro; n-aș crede că o va vinde prea degrabă! E-un fel de carte de învățătură, pe care autorul o dedică „lui Alexandru Vodă Ipsilante, Domnul Moldovei”. Se intitulează „Starea Moldovei la 1787” și cuprinde observații pline de interes privitoare la „viața și petrecerea moldovenilor”, multe dintre ele păstrându-și o reală (și tristă) actualitate. Motiv pentru care cititorul de azi are surpriza să afle încă o dată nu numai că istoria se repetă, ci și că realități, tare, comportamente, mofturi, aproape că au devenit cutume, avându-și obârșia în mentalități perene, greu de dezrădăcinat (poltroneria, turma de lingușitori, trădarea, goana după grabnică înavuțire, saltul dintr-o tabără în alta, minciuna, caruselul înrudirilor, lipsa de scrupule etc.) D’Hauterive a fost secretarul particular al ambasadorului Franței la Constantinopole, apoi a avut aceeași însărcinare pe lângă domnitorul ce l-a precedat pe Ipsilante; anii petrecuți în țările române consideră că l-au îndreptățit să-i ofere noului Domn un buchet de sfaturi agrementate cu observații privitoare nu numai la traiului românilor moldoveni din veacul XVII, ci și a limbii băștinașilor, constituindu-se într-un prim și prețios studiu lingvistic comparativ, mult înaintea ades citatului Fr. Diez, care-și publică abia în 1826 cercetările considerate întemeietoare ale filologiei romanice. Ion Bianu, care scrie o postfață la ediția din 1902, sintetizează după cum urmează contribuția lui Hauterive în domeniu (unele teze, am spune azi, venind cumva în sprijinul protocroniștilor autohtoni): „1 – Cele patru limbi romanice (franceza, italiana, spaniola, româna) sunt mai de aproape asemănate, înrudindu-se între ele, decât fiecare cu latina clasică; 2 – cele patru limbi romanice nu derivă din latina clasică, ceea ce dovedesc o serie de cuvinte care sunt romane și comune la tus-patru, dar nu se află în latină; 3 – româna (moldoveana) nu derivă din limbile romanice moderne, ceea ce dovedește o listă de expresiuni care sunt comune latinei și românei, dar nu se află în celelalte limbi romanice.” Hauterive: „Aș avea îndrăzneala să spun lumii că, dintre toate popoarele care ne înconjoară și care se laudă cu o veche obârșie, tot noi suntem acei ce păstrăm în obiceiuri și în legi mai multă asemănare cu ale întemeitorilor (...) suntem singurii care păstrăm limba și legile celui dintâi popor al lumii” (de observat că francezul se identifică cu națiunea în mijlocul căreia a ajuns). Vor fi fiind concluziile discutabile, dar argumentele lui Hauterive par doveditoare! Desigur, mai interesante pentru cititorul de azi sunt considerațiile autorului asupra moravurilor epocii. Cartea prilejuiește o severă și, totuși, până la urmă prietenoasă privire asupra obiceiurilor, vieții sătenilor, femeilor, clerului, veneticilor, stării economiei, școlii, artelor, raporturilor cu străinii (el însuși alogen, ar putea fi acuzat de xenofobie – termen care, în traducere corectă, înseamnă nu ură față de străini, ci teamă: în greaca veche xenos = străin, fobos = frică). N-avem spațiu pentru a detalia tot ceea ce a observat cu remarcabilă acuratețe, cu bune intenții și bună credință, un atent ochi „din afară”. Altele ne-or fi preocupările și grijile acum, dar un popas asupra unor cărți precum aceea a lui Hauterive rămâne întru totul folositor. Lumea nu începe și nici nu se termină cu noi!