Mircea Radu IACOBAN

Au înflorit narcisele în Munții Rodnei! Este primul an în care nu le văd: carantină. Totdeauna, la sfârșit de mai făceam un drum către Maramureș și treceam prin poiana fermecată. Ei și – se va spune – mare pagubă! Covid-19 a adus brutal omenirea la răscrucea viață/moarte, nimic altceva nu mai contează! Floricele pe câmpii? Iaca, na! (Poate, într-un fel, e și de bine – barem un an, narcisele au șansa să scape de amenințarea glastrei turiștilor, rămânând să viețuiască acolo unde le-a semănat Dumnezeu.) Câmpurile de maci însângerau cu roșu carmin dealurile Moldovei; le revăd cu nostalgie doar în fotografiile primăverii trecute. Zbârciogii și bureții de rouă au scăpat neculeși, fericite, știucile au fost amnistiate. Acuși ies primii hribi – n-am cum trece, în declarația pe proprie răspundere, călătoria... la ciuperci. De-aș avea o casă de vacanță la munte, aș putea-o menționa în Declarație, la alibi, drept destinație, și aș da-o cotită prin pădurea care, cu frunza fragedă, transparentă și necolbăită, foșnește și zâmbește altfel, mai cald și mai prietenos în „frumoasa lună mai”. Dar casă de vacanță n-am, fiindcă... n-a fost cum să am. Cine are, are. Inclusiv drepturi în plus – așa-i din totdeauna.

Măcar la Sucevița, în pensiunea lui Cazac, nu pot ajunge – interzis pensionarilor. Oameni și oameni: unii regretă sindrofiile și grătarele la iarbă verde, eu m-aș mulțumi cu o drumeție pe-o cărare cu margarete. Sunt bătrân și fără vilă de vacanță, n-am voie! Dar ce fac cei de la țară, care, conform noilor reguli, nici nu mai au acces la magazinele și farmaciile din orașe?! De-ar fi după mine, aș fi conceput carantina, și-n martie, și acum, altfel: nu să li se spună bătrânilor ce au voie și ce pot face; dimpotrivă. Simplu: ce se interzice. Vârstnicii să nu iasă din case în afara răstimpurilor aprobate, dar în orele îngăduite, să li se permită a stabili singuri unde să se ducă. Că doar n-om fi fost ascultători și responsabili, purtători de mască și mănuși, doar între 7-11 și 19-22, iar după aceea, deveneam primejdii naționale!

Niciodată stăpânirea (vorba lui Lesnea) nu va putea imagina, spre a îngădui, toate destinațiile la care te obligă viața. Iată, din experiența lunii trecute: mi s-a rupt o clapetă la bateria din baie și-a rămas deschisă pe apă caldă; inundație fierbinte, a trebuit să închid apa în toată casa. Declarația nu valida drumul la un Dedeman, iar ca să chem o echipă de instalatori însemna să aduc în casa ocrotită onorabil sanitar până acum cine știe ce primejdioși purtători de virus. Mi s-a deranjat computerul; pentru cel ce scrie la gazete, devine imposibilă practicarea profesiei. Cum rezolvam fără un drum la cei ce repară? Rubricile Declarației n-au imaginat astfel de situații, și câte altele vor mai fi fost.

Bine, toate astea au trecut, nu mai e urgență, e alertă (pentru pensionari, cam aceeași Mărie cu altă pălărie!), dar s-au scurs două luni din viața fiecăruia cu interdicții umilitoare pentru vârsta a treia, zice-se ocrotită, dar, de fapt, oprimată! Am scăpat cu viață; ce va fi să fie? Domnul cu mila! Există praguri ale răbdării și, cum se vede, apar protestele, totul are o limită, după care începe să pară a conta mai puțin primejdia, cât o fi ea de neagră, dacă-i pusă față în față cu mizeriile unei existențe greu suportabile, strânsă în chingi de neînchipuit. Sigur că o situație gravă implică și justifică măsuri fără precedent, numai că exagerările, și, mai ales, menținerea lor, sunt generatoare de haos.

Avem spitale cu 1.200 de salariați care îngrijesc 80 de bolnavi (sau doar prezumtiv afectați) de coronavirus, în vreme ce mii de suferinzi de boli cronice apelează fără succes la îngrijirile absolut necesare, carantinarea suspecților s-a transformat ades în pușcărie, sunt zone fără nici un individ testat pozitiv în care se mențin aceleași restricții din martie și până acum, aranjamente statale permit exportul de forță de muncă cu totala ignorare a rigorilor carantinei ș.a.m.d.

Mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat dacă izbutea și jucărioara cu alegerile anticipate. Bun sau rău, actualul Parlament a mai adus aminte și de Constituție: dacă în afară de „guvernul meu” mai aveam și un „Parlament al meu”, mă tem că pandemia amenința să sufoce de tot firava democrație românească! Dar – fiindcă totdeauna există și un „dar” – am avut și de câștigat. Am înțeles mai profund ce înseamnă prietenia. Am redescoperit adevăruri simple, și-n primul rând acela că, în fața marilor amenințări, la răscrucea dintre viață și moarte, toți suntem egali. Am fost obligați să reflectăm mai sincer și mai responsabil la datele propriului nostru destin, scos barem un trimestru de sub zodia mizeriei politicalelor exacerbate și  adus în fața întrebărilor esențiale rezumate de Shakespeare în sintagma „a fi sau a nu fi”.

Dovezile de solidaritate umană au înseninat această primăvară mohorâtă. Și cel mai prețios câștig: evidența faptului că nu mai puteam continua ca până acum.  Avem un popor și o țară care merită mai mult decât spectacolul eternelor jocuri politice subsumate unor meschine interese personale și de grup. Experiența va fi  folositoare în încercările ce vor urma, fiindcă viitoarea „stare” tranzitorie, nedeclarată, va fi starea de haos – în economie, în școală, în agricultură, pe piața muncii, în sănătate, în sport, în viața artelor, în toate cele. Iar dacă dă Domnul și ieșim cu bine din înfruntarea cu Covid-19, mai avem de înfruntat seceta și de tras ponoasele dezarticulării economiei. Drept pentru care o resetare în toate, un „altfel” hotărâtor, se impun imperativ. Grabnic și temeinic.