Mircea Radu IACOBAN

Ca-n fiecare dimineață, încep ziua citindu-mi horoscopul din gazete. Iată ce spune: „Ar fi o zi bună să stai acasă (…) vei găsi acest timp ca fiind destul de plăcut.” I-auzi! De parcă aș avea de ales! Sună a bătaie de joc! Fiind născut la 19 februarie, după unii sunt în zodia Peștilor, după alții a Vărsătorului; selectez de fiecare dată predicția ce-mi convine, așa că abandonez Peștii și mă mut la Vărsător: „Ar fi bine să ieși pe teren…” Măi, să fie! Ăștia trăiesc pe altă lume, n-au auzit de Covid-19, de Ordonanțele lui Vela, și întorc cuțitul în rană! (apropo: de ce s-o fi numind Ordonanțe „militare”? Așa, de sperietură? Ce-i militar în ele? De altfel, discriminarea la care este supusă populația de peste 65 de ani încalcă brutal Codul Civil și alte acte normative – voi reveni în tableta viitoare). Tot cu ochii în stele, alcătuitorii horoscoapelor habar n-au ce se petrece pe pământ! Drept pentru care, până la 15 mai nici nu-i mai citesc.

Aștept ziua cea mare, adevărată sărbătoare națională, explozia de bucurie a românilor care, etern nemulțumiți după ce au fost nevoiți să bage capra în casă, vor descoperi, la fericita scoatere a cornutei, cât de minunat va fi fost cândva, cât valorează un pupic fără mască, o simplă strângere de mână, zâmbetul unui prieten, amiciția reală, nu cea electronică de pe Facebook, macii înfloriți pe marginea șoselei, ziarul cumpărat de la chioșc, preumblarea prin grădina publică, invitația la o cafea, momentul de reculegere în biserică, un avion pe cer, o floare așezată la mormântul părinților… Dacă cercetăm atent calendarul, îndelung așteptata zi de 15 mai capătă ființă și chip: este prăznuit sf. Pahomie, parcă anume menit să ne îndemne a medita pe marginea învățămintelor carantinei și primejdiilor înfruntate de români, încă neînvinse până la capăt: „Fraţilor, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia...” Ar mai fi, tot de 15 mai, și „Ziua latinității”, destul de firav marcată la noi, dar și „Ziua internațională a familiei”, amândouă meritând mai multă atenție decât li s-a acordat până acum. Să nu uităm nici că, la 15 mai 1863, murea Al. Ioan Cuza – toate aceste evenimente la un loc ajungând să fie umbrite de anonima celebrare a jinduitei eliberări (cum se vede, Pahomie menționa „îndelunga răbdare” – am avut-o cu prisosință!). Nici nu pot să-mi imaginez o prelungire a stării de urgență; mă tem că abia atunci ar plesni la cusături cumințenia nației și nimic n-ar mai putea-o ține-n frâu!

Carantina ne-a privat de foarte multe, dar ne-a și adus câteva certitudini. Cineva (nu semnează) le inventariază pe net; citez câteva: oamenii sunt adevărații viruși ai planetei, moartea nu distinge rasa, culoarea sau statutul social, ne întoarcem la Dumnezeu doar atunci când nu aflăm altă cale de oblojire a suferinței, bătrânii noștri au nevoie de noi, începem să apreciem marele gest de încredere care înseamnă o strângere de mână, știm acum cum se simt animalele închise în cuștile grădinii zoologice, lucrătorul din sănătate valorează mai mult decât un fotbalist, la sfârșitul acestei pandemii omenirea se va schimba. Aș adăuga: se poate trăi și fără stadioane în delir (da-i păcat: cu siguranță vor fi probleme cu pâinea, barem să ne rămână circul), cupiditatea n-are margini (a se vedea imoralitatea din stabilirea costului materialelor sanitare), politica față de minoritatea romă eșuează vizibil și nu poate rămâne cea de până acum, e destul o moleculă pentru a îngenunchea o lume. Care lume o să se schimbe – zice-se, în bine. Dea Domnul!

Semne s-ar arăta încă de pe acum: de pildă, resurecția vizibilă a umorului. N-ai spune, dacă te iei după costelivele emisiuni așa-zis „umoristice” de la radio, da-i evidentă pe net: zâmbind pe sub botnița-mască, românul face haz de necaz. Acest dat înscris în gena nației dacă nu totdeauna ne-a salvat, barem a ogoit suferința. Eram tentat să cred că marchează mai ales românitatea, dar, de cercetezi reacțiile celorlalte popoare, constați că supapa de supra-presiune produce non-stop Corona-haz din Americi până-n Australia. O fi, poate, un semn al mondializării. Ideea majoră a tuturor glumelor de pe mapamond s-ar putea reduce la întrebarea nerostită „noi, când mai trăim?” La care s-ar putea adăuga „și cum”.

Eu am trăit și seceta din 1946…