Mircea Radu IACOBAN

Cei din generația mea au cunoscut justificarea bună la toate: „tovarășe, nu-i momentul!” Nu acum că vine cutare aniversare, nu acum că-i supărăm pe ruși, nu acum că trebuie cules porumbul, nu acum fiindcă așteptăm vizita eroului între eroi, nu acum fiindcă Marte e-n conjuncție cu Venus. Niciodată nu se brodea să fie clipa potrivită! Ceea ce nu înseamnă că, într-adevăr, câteodată se-ntâmplă să nu fie momentul. Apar împrejurări, situații, conjuncturi în care cutare gest mai bine să nu-l faci, cutare afirmație s-o ții pentru vremuri mai limpezi, cutare replică s-o păstrezi doar pentru  tine.

Nu era deloc momentul, în Vinerea Mare și la ceas de aprigă pandemie, ca dl Cristian Tudor Popescu să-și înfățișeze la modul agresiv-polemic convingerile religioase (ori, cum poate abuziv s-a interpretat, lipsa unor astfel de convingeri). Este dreptul lui să nu creadă într-un Dumnezeu cu barbă călare pe un nor și-n cete de draci ațâțând focul sub cazanele iadului. Are o altă viziune, care se pare că nu exclude Divinitatea, dar o vede în alte forme și dimensiuni cosmice. O face în temeiul unor întinse incursiuni în literatura lumii și-n cărțile sfinte, nu numai ale Creștinismului, din care consideră că poate desprinde imaginea unui Dumnezeu infinit mai puternic și a unei omeniri mult mai neînsemnate decât ne place s-o credem. Repet: e dreptul lui.

Ceea ce nu înseamnă că taman de Paște, la ceasul de cumpănă când se numără cotidian morții răpuși de coronavirus și Dumnezeu este mai mult ca oricând chemat în ajutorul poporănilor năpăstuiți, CTP să declare că Biblia o poate face lesne „țăndări”. Să spunem doar atât: pur și simplu nu era momentul. Circula pe vremuri și la noi o carte antimistică intitulată „Biblia hazlie”, scrisă în 1882 de Leo Taxil și publicată nu întâmplător întâia oară la editura pariziană „Librairie anti-clericale”. Nu putem rămâne în siajul „Bibliei Hazlii”, chiar dacă inadvertențe și fracturi logice pot fi identificate în toate variantele textelor biblice. Scrisă și rescrisă în veacuri diferite, unele înainte de Hristos, de către vreo sută de autori diferiți, aflați în serviciul unor diriguitori politici și religioși din regatele Israelului și ale Iudeei antice, Cartea Sfântă nu-i deloc infailibilă, dar reprezintă însuși temeiul moralității noastre – dacă ar fi să vorbim doar despre atât. Iar a compara relația preot-credincioși cu aceea dintre patronii de restaurante și clienți este un gest inutil-blasfemiator – cu atât mai mult nu-și avea locul și rostul acum și aici. Nu că „nu-i momentul”, dar niciodată n-are cum fi. După cum, tot la ceas de neagră pandemie, nu-și au locul exhibările de-a dreptul nerușinate ale diferitelor personaje cufundate în „dolce vita”, care-și pun pe net poze ce stârnesc amărăciunea, dacă nu și indignarea românului ferecat în case și cu groaza-n sân.

Pe același site în care se numără zilnic morții apar una după alta fotografii postate cu indecență de Anamaria Prodan care viețuiește în Dubai ca-n sânul lui Avram: parcă ne-ar spune „nenorociților, uite cum se poate trăi pe lumea asta dacă ai bani!” De fapt sunt banii noștri, storși dintr-un fotbal ce nu ne onorează, dar care-și răsplătește neperformanța cu potop de euro. Probabil nu-și închipuie cum sunt receptate și comentate astfel de imagini într-o țară năpăstuită și înfricoșată, unde nu știm ce va fi, nici câți și când vom mai ajunge vreodată în tribuna stadionului. E-o lipsă elementară de bun-simț și o sfidare nerușinată la adresa celor ce nu-și vor permite niciodată viloaie în Dubai și „trai pe vătrai” în cele mai scumpe și mai exclusiviste meleaguri ale lumii.

La alibi, madam Prodan a făcut o donație în contul luptei românilor cu Covid-19 (foarte măruntă comparativ cu averea acaparată); buna-cuviință s-ar fi cuvenit, barem mai departe, să treacă sub tăcere amănuntele viețuirii sfidătoare într-un rai terestru total inaccesibil muritorilor de rând! Sigur, viața merge înainte sau, mai exact spus, încearcă s-o facă. Vă înspăimântă pandemia? Pe noi, nu! Țara arde și baba se piaptănă!

Drept pentru care aflăm, tot de pe net, că Antonia „și-a pus pierce în sfârc”, că Teo Trandafir rupe tăcerea despre relația cu Mircea Badea (se întâmpla acum 21 de ani!), că moartea i-a devastat pe fanii lui Cabral (i-a murit un prieten în 2011), cu cine se iubea Andreea Bălan când s-a îndrăgostit de George Burcea, cum s-a fotografia Cleopatra Stratan când a ieșit de sub duș, că altu-i adevărul despre căsnicia Brigittei Sfăt și Florin Pastramă („numai vrăjeală”), că Smiley „a rupt-o cu Gina Pistol” („toate relațiile, după un timp, se termină”), că „Antonia s-a filmat în așternuturi în vila fabuloasă cumpărată împreună cu Anton Velea”, că Fuego a amuțit când a văzut câinele Irinei Loghin, că Alina Ceaușu și Carmen Grebenișan „sunt niște pițipoance mișto, miros mișto” (destăinuirea lui Răzvan Fodor), că „fundul Loredanei este prea tare și prea rotund, nici nu puteai să-l apuci”... și tot așa înainte.

Nu-i momentul unor astfel de confesiuni? O lume paralelă? Doar n-o să ne punem cu toții cenușă în cap urmărind cu sufletul la gură ordonanțele militare ale lui Vela! Morții cu morții, viii cu viile! Și cu vilele în Dubai.