Mircea Radu IACOBAN

La ceas de izolare și de carantină, TVR mi-a făcut neașteptată bucurie programând un „spectacol de colecție” – „Chirița” lui Alecsandri. Firește, mi-am amintit povestea reprezentației-eveniment izbutită în 1984 de Naționalul ieșean. Televiziunea este pe cale să modifice hotărâtor destinul spectacolului teatral, aflat din totdeauna sub semnul volatil al efemerului, spre a-l aduce într-o zodie mai binevoitoare, în care uitarea nu-i de tot bătută-n cuie printre legile omenești. Chiar dacă nici transmisia directă, nici filmarea-document n-au cum încorpora până la capăt tonusul sălii și relația emoțională spectator-scenă, reprezentația în sine este oarecum salvată. Precum o floare presată în ierbar: mai poartă urme ale parfumului de odinioară, culorile s-au mai șters, dar apar nuanțe și irizări noi – oricum, poate depune mărturie pentru un „a fost odată” demn de pus la respectuoasă păstrare. Nici despre Chirița lui Matei Millo, nici despre cea a lui Miluță Gheorghiu n-avem mărturii consistente. Barem Miluță s-ar fi putut bucura de o înregistrare pe peliculă.

N-a fost să fie, așa că viața filmică a comediei lui Alecsandri începe cu spectacolul din 1984 al Naționalului ieșean, înregistrat la TVR în 1985 și comercializat de TVR MEDIA începând cu 2007. Mai bine mai târziu decât niciodată! Revăzând Chirița Tamarei Buciuceanu, montare-reper, de certă virtuozitate actoricească și har regizoral (Nicolae Dabija), am retrăit pas cu pas momentele construcției acestui memorabil spectacol. Care-i provocare și piatră de încercare pentru orice diriguitor al Naționalului ieșean, obligat să monteze Chirița barem o dată în mandat, tot așa cum obligatoriu pentru concertul de anul nou de la Viena este Marșul lui Radetzky. Și niciodată, nicăieri, Chirița n-a strălucit ca la Iași, singurul loc în care comuniunea cu publicul spectator poate fi totală și deplină.

În Liceul din Suceava am învățat limba rusă cu profesorul Buciuceanu, tatăl Tamarei. Ceea ce i-am adus aminte actriței când, la telefon, am invitat-o să joace Chirița la Iași. N-a ezitat nici o clipă: „Am așteptat 25 de ani să joc acest personaj. Ce bucurie poate fi mai mare?” Și-a modificat agenda, a contramandat aranjamente, a renunțat la alte oferte și a venit imediat la Iași, pentru a conlucra cu regizorul Dabija, care rememorează: „Rare sunt lucrurile minunate! Tamara Buciuceanu a fost un lucru minunat în repetițiile la Chirița! La Iași, după Miluță, numai noi știm ce greu era!” Revăzut după 36 de ani, spectacolul rămâne cuceritor, Tamara izbutind unul dintre cele mai strălucite roluri ale carierei, dacă nu cumva o fi chiar zenitul! (De altfel, a și declarat că-i cel mai  prețuit rol din întreaga sa carieră). Alături de ea, Dionisie Vitcu în rolul Guliță – ce greu am izbutit să-l conving să joace, fiindcă se considera prea depășit de vârstă! Ceea ce, cum se vede... deloc nu s-a văzut!

Un actor de excepție, Puiu Vasiliu, a făcut, prin personajul Bârzoi, ultimul său mare rol înainte de a trece la cele veșnice. Internat apoi la un sanatoriu TBC, îi trimiteam din când în când una-alta; micile pachețele cu de-ale gurii i le aducea autocarul nostru: știam că-i crește inima când vedea pe mașină inscripția „Teatrul Național Iași”. Alte prestații actoricești de marcă: Ion Chelaru (fost actor la Secția Suceava), un pitoresc „Ion” de  referință, Sergiu Tudose (cel puțin egal predecesorului de la începutul veacului trecut, Remus Ionașcu), Liana Mărgineanu (o „Saftă” de pus în ramă), Doina Deleanu (fără prea multă experiență și abia adusă de la Teatrul din Bacău, s-a descurcat mai mult decât onorabil într-un rol puțin ofertant – Luluța). Doamne, câți nu  mai sunt! Puiu Vasiliu (Bârzoi), Sergiu Tudose (musiu Șarl), Valentin Ionescu (Leonaș) Lidia Nicolau, Antoaneta Glodeanu, Gelu Zaharia… Și mai ales Tamara, sufletul unui spectacol pe care regizorul variantei TV, Eugen Todoran, îl vedea ca fiind „modern, savuros și dinamic, cu mare priză la public”, demn de inclus „în rândul actelor de cultură”. L-am urmărit săptămâna trecută, după atâta vreme, cu emoție și cu sentimentul că, totuși, lăsăm ceva urme ale trecerii. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) „așa e lumea, o comedie...”