Mircea Radu IACOBAN

Când era copil, Grigore Vieru, din sătucul lui, Pererâta, privea malul celălalt al râului, visând să treacă Prutul. Tot în copilărie, Ștefan Susai, aflat pe malul românesc, declară că visa și el să treacă Prutul, evident, în sens opus. Susai, ciudat și, fără îndoială, valoros condeier, este autorul unei la fel de ciudate cărți-jurnal-album recent ieșită de sub tipar: „Coropcani 110 –  zestrea satului, povestea satului”. I-am mai recenzat în această rubrică două cărți, o monografie a comunei Miroslava și un volum de proze, „Hora cu cinci fete”, de fiecare dată cu bucuria întâlnirii cu un scriitor original, beneficiar al accesului la metafora proaspătă și continuator al lui Ion Druță (pe care-l divinizează) în deslușirea  ethosului inter-riveran Prut-Nistru. În ce-l privește pe Druță, am opiniile mele: bun scriitor, excelent dramaturg (i-am jucat, în 1988, două piese în aceeași stagiune la Naționalul ieșean, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în întreaga istorie a celei mai vechi scene ieșene în afara anului comemorativ Caragiale, 1912; și, în 1988, am dus tot teatrul la Chișinău spre a-l sărbători pe dramaturg la împlinirea celor 60 de ani); mă despart însă total de credința lui Druță într-o nouă „Moldovă Mare” și-n existența unei „limbi moldovenești” deosebită de limba română. N-aș zice că dramul de sânge slav din genealogia familiei Susai motivează adulația pentru cel care, într-adevăr, „a scris cele mai frumoase povești despre țărani, sat și Moldova”, ci evidenta lui prețuire față de remarcabila literatură rusă din toate timpurile, pe care cunoașterea limbii lui Tolstoi l-a ajutat s-o parcurgă cum se cuvine. Moscova este capitala spiritualității ruse, Druță trăiește la Moscova, iar Susai tinde a-l îngloba instinctiv în acea tradiție și descendență, deși „marca” Druță îl așează într-alt canon, poate nu chiar atât de onorant, dar, oricum, altul.

Nina Corcinschi, directoarea Institutului de Filologie al Academiei de la Chișinău, observă că Ștefan Susai „are un suflet pribeag, îndrăgostit de drumuri moscovite”. Este dreptul lui, fiecare iubește și respectă ceea ce consideră că merită și, la urma urmei, nici nu interesează fondul acestei recenzii. O altă cercetătoare, Nina Pilchin, în urma unei „disecții poetice”, stabilește „procentajul” lui Susai: „51% sămănătorist și 49% avangardist, urmaș al lui Maiakovski”. Parcă... prea matematic! Iar Nina Corcinschi mai spune că „autorul este un împătimit de gustul autentic și natural al ruralului”. Cam aici s-ar situa, de fapt, miezul interesului pentru această carte, care-i o pledoarie pe alocuri dramatică, chiar disperată, pentru satul moldav, primejduit de dispariție dimpreună cu țăranul român cu tot. Și autorul nu se rezumă doar la vorbe, ci „bântuie” satele basarabene din preajma Prutului (trece frontiera în medie de 60 de ori pe an!) identificând ignorate comori etnografice, inițiind acțiuni de refacere a vechilor zidiri ajunse în ruină, elaborând strategii culturale; intervievând locuitori din toate categoriile, își face pretutindeni tovarăși locali în acțiuni de salvare a ceea ce se mai poate fi salvat, fiind perceput ca un reprezentant fără portofoliu al unei entități nedefinite, îndemnurile căreia localnicii le urmează cu credință.

Satul Cioropcani este alcătuit aproape în egală măsură din români moldoveni, ucraineni și ruși, care trăiesc de când se știu în bună înțelegere și în aceeași generală sărăcie brutal accentuată în era post-sovietică. Surprinde, desigur, că în universul colectivităților basarabene cercetate tema unirii pare a fi cu totul absentă. Barem o singură dată nu-i evocată, și asta, pare-se, nu din pricina refuzului autorului de a o identifica, ci pur și simplu fiindcă nu-i o dominantă a aspirațiilor și preocupărilor localnicilor. Eterna cale de salvare ar reprezenta-o doar trenul Ungheni-Moscova, cel care prilejuiește umile evadări, rareori urmate de succes, cel mai adesea de dezamăgiri și întoarceri. Parcă pentru a-și face curaj, mulți dintre intervievați își încheie declarațiile cu fraze de tipul „Nu aș pleca niciodată din sat chiar dacă aș fi tânără” ori „Nu toți trebuie să plece din oraș sau în alte țări”, „Satul meu reprezintă și va reprezenta pentru totdeauna acasă, indiferent unde mă vor purta pașii.”

Din păcate, ruralul moldav oferă acum prea puțin, principala cauză fiind considerată, în afara sforăriilor politicalelor, mărunțirea proprietății funciare. Absolut remarcabile fotografiile: și cele color ale sutei de mirabile covoare strămoșești redescoperite și aduse la „sărbătoarea covorului” (inițiată de Susai), și ale prosoapelor brodate, dar mai ales pozele vechi, în alb-negru, ale sătenilor, din dreptunghiul cărora rar răsar zâmbete depline, în deplin contrast cu hlizeala inconștientă a selfi-urilor de azi. Iar cel de al treilea capitol, „Jurnalul”, te pune pe gânduri: sunt pagini de mare sinceritate, de bună și autentică literatură, triste în esență, prea puțin încurajatoare, mai ales acum la ceas de pandemie care nu alege. O carte neobișnuită; merită din plin citită, indiferent ce prejudecăți am avea. Chiar dacă poate nu și-a propus, condeiul scriitoricesc al lui Susai, inspirat mânuit, izbutește să ne clatine din credințe, din păcate împingând și mai departe orizontul unirii.