Mircea Radu IACOBAN

Am regăsit dosarul cu materialul documentar adunat pentru scrierea piesei „Noaptea”, a cărei acțiune se petrece în Iașul veacului XVII, aflat sub asediul ciumei. Primele pagini cuprind câteva note de lectură a „Ciumei” lui Camus, carte care acum, în plină pandemie de coronavirus, este insistent căutată din Japonia până-n America, tot așa cum era recitit romanul lui Hugo „Notre-Dame de Paris” după marele incendiu din capitala Franței și după cum turistul ajuns în Canare cumpără mai întâi harta insulelor și apoi, ca un ritual, cartea lui A. J. Cronin „Gran Canaria”. Lumea încearcă să desprindă învățămintele istoriei, să relaționeze cu „a fost odată”, mai ales când este vorba despre aflarea modului în care înaintașii au înfruntat mari și primejdioase încercări. Cu ce tehnici, arme, strategii, cu ce sacrificii, cu ce consecințe? Momentele de restriște prilejuiesc, alături de suferință și jale, neașteptate revelații caracterologice, de cert interes pentru scriitorul-cronicar, aduc în scenă eroi și anti-eroi, curajul și lașitatea, cinstea și necinstea, dăruirea și abandonul, demonstrând că la mai toate pandemiile pot fi identificate reacții comportamentale similare – ori de-i vorba despre ciuma lui Caragea (1812), de ciuma din Oran evocată de Camus, ori de Coronavirsul din 2020. Evident, și nu puține deosebiri. Exegeții văd în paginile cărții lui Camus fie o punere la îndoială a „feței mai puțin glorioase a globalizării” (cam prematur-vizionar, romanul apărea în 1947!), fie o alegorie a ascensiunii nazismului (negată de Roland Barthes, dar acceptată și susținută chiar de Camus). N-aș crede nici una, nici alta; mai important mi se pare faptul că, în viziunea lui Camus, ciuma amenința dintotdeauna existența orașului, făcea parte din însăși făptura Oranului, precum răul din ființa omului: era tăinuită în subsolurile năpădite de șobolanii purtători ai ciumei și ignorată obtuz până în momentul dezastrului. Este dreptul literaturii să propună ce viziune voiește; să remarcăm că, de astă dată, avem de a face cu unica sugestie de acceptare ca motivație a izbucnirii epidemiei, incapacitatea omului, cu orgoliul înfoiat, de a înțelege, recunoaște și detecta răul pre-existent în el însuși și la el acasă. În rest, pretutindeni în lume epidemiile sunt aduse „de undeva”, alții sunt de vină, rar se declară nașterea acolo unde le-a fost baștina. Ebola, din Africa de Vest (2014) a fost adusă din Guineea, SARS (2002) din China, holera din Țările Române (1831) a adus-o armata rusă, în Transilvania au fost 28 de ani de ciumă între 1480 și 1877, venită din Europa de vest, epidemia din 1912 au adus-o trupele rusești, ca și holera de altfel, următoarea holeră, din 1841, a pătruns odată cu un vas venit în portul Galați din Orient. Democratic, epidemiile n-au ales: în Țările Române ciuma a ucis și domnitori: Ioan Mavrocordat în 1719, alt Mavrocordat în 1730, Scarlat Ghica în 1766… Până și în 1984 am avut un episod de holeră, la Galați, adus prin Turcia și trecut sub totală tăcere! Marea ciumă din Milano (1629) au răspândit-o trupele germano-franceze, ciuma americană (sec. XVI) a fost declanșată după întâlnirea băștinașilor cu europenii, ciuma bubonică a ajuns în India adusă din China… și tot așa înainte. Numeri pe degete epidemiile declarate „native” în țările de origine – cum ar fi „Cocolitzli”, în sec. XVI, care a făcut zece milioane de victime (80% din populația Mexicului). Sper să nu mi se ia în nume de rău observația că nu numai maladiile ucigașe au fost aduse la noi de cine știe unde, ci și cei care aveau să întemeieze și să fortifice serviciile de igienă și medicina de urgență: Carol Davila era italian, Iacob Felix evreu născut în Boemia, Raed Arafat este sirian născut la Damasc… Semnifică asta ceva? Poate că da, poate nu… Nici nu mai știu în a câta zi de carantină mă aflu, fiindcă nu se zărește luminița de la capătul tunelului. Începe să se instaleze obișnuința cu cifrele negre; mai ieri mă speriau decesele și numărul de infectați, azi le citesc cu oarece detașare, după care, vorba lui Stalin (na, că am ajuns să citez din gânditorul Stalin!) s-ar putea să le tratăm drept cifre statistice și atât (Stalin către Churchill, la Yalta, în 1945: „Moartea unui om e-o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică”). Sensibilitățile se tocesc și se înmoaie, capeți sentimentul inviolabilității instalat ca un hârciog în cetățuia ta de beton, nu îndrăznești să te temi cât s-ar cuveni, și, vrând-nevrând, începi să iei în seamă predicțiile numerologilor. Care spun așa: Potopul a durat 40 de zile, Exodul a durat 40 de ani, 40 de ani s-a postit în deșert, 40 sunt săptămânile de gestație, în Biblie, de câte ori apare numărul 40 urmează o schimbare, suntem în 2020, adică, 20+20=40. În 40 de zile, scăpăm de carantină! De, n-ar fi rău să fie bine! Și cine mai știe, poate se va da o Ordonanță, ca aia cu ratele, care să oblige magazinele alimentare să primească înapoi marfa pe care clientul n-o mai dorește. Păstrați bonul de la casă! Evident, vorbesc în dodii.