Mircea Radu IACOBAN

N-am curaj să mă uit în oglindă! Nici o șansă să ajung la vreun frizer, altă soluție de avarie n-am văzut, așa că m-a tuns nevasta. E-o meserie și asta, dacă n-o știi, n-o știi, nu poți avea pretenții, a făcut și soața ce a putut, și-a dat silință, ar merita barem bacșișul cu care onorez de fiecare dată prestația hair-stilistei de la „Donna Carina”… Mult mai bine se pricepe să coacă pâine (la aparatul cu pricina), ba chiar mă amenință cu cozonaci de Paște. A-nvățat, la nevoie și la senectute, să facă plăcintă ușoară cu iaurt, refrișată la microunde, gestionează autoritar impresionanta farmacie din casă, născocește meniuri total inedite din ce mai află prin cămară… cred c-ar putea să confecționeze și măști – de nu i-a ieșit din prima, o să mai încerce. Drept acum mi s-a rupt clapeta la bateria din baie; pentru a întrerupe năvala de apă caldă aș putea chema un instalator, dar soața, nu și nu: de unde să știe ea cu cât Covid i-ar intra un străin în casă? Drept pentru care, ținând cont de sugestiile tehnice ale consoartei, am izbutit să improvizez o soluție de avarie de care-s foarte mândru, sper să țină până… până când? Cam asta ar fi, de altfel, întrebarea zilei: până când?

Deocamdată, locuința a devenit un soi de creuzet al supraviețuirii, ca-n epocile revolute în care toate se petreceau la domiciliu, în peșteră, sub privegherea femeii și-n absența bărbatului plecat la vânătoare. De dus, m-aș duce-pușcă, barem la pescuit, dar nu pot înscrie o astfel de destinație la rubrica „motivul deplasării” și, oricum, depășind granița fatidică a celor 65 de ani, mi s-au acordat doar două ceasuri de evadare pe zi, și acelea drămuite cu maximă rigoare, utilitar, la punct fix. De-ar ști știucile Deltei (acum s-ar fi deschis pescuitul la esox lucius!) și ciortanii bălților că-și datorează grațierea din 2020 unei infime molecule de acid ribonucleic (nenorocita, barem organism viu nu-i!) căreia peștimea îi datorează viața, și noi, după cum se vede, pușcăria la domiciliu! Trăiești zeci de ani într-un apartament; mai mare, mai mic, ți s-a părut totdeauna prietenos fiindcă-i al tău și te reprezintă în amănunt, constituind acel mirific „acasă” la care, în subconștient, visezi până-n ultimul ceas să te întorci sănătos de ori unde ai fi și-n orice stare de bine te-ai afla.

Pe zi ce trece, însă, claustrarea devine tot mai de nesuportat; dacă mai ești și zăvorât între betoanele unui bloc, senzația apăsătoare de sufocare se instalează după prima săptămână și-ncepi s-o iei razna. Vorba lui Caragiale cu fandacsia și ipohondria! Dai iar cu aspiratorul până în ultimul colțișor, speli perdelele, schimbi aranjamentul tablourilor, dregi ce-i de dres prin casă, golești dulapurile și reașezi altfel raft de raft, mai citești câteva pagini din cartea „uitată pe noptieră” de as-vară, dai telefoane unor rubedenii de care nici nu ești sigur că mai trăiesc, îți amintești de uitatul amic cutare de la Cisnădie, usuci cu foenul motanul spălat și răs-dezinfectat… după care, ce să faci, obligatoriu, revii la televizor. Unde tot peste coronavirus dai: câți au mai murit, câți s-au infectat, atenție, nu ieșiți din case, cresc amenzile, spălați-vă cu săpun, vorbește Președintele, dă lecții Băsescu, urmează Ponta…

Toate ca toate, mai mult sau mai puțin suportabile, dacă pe fereastră n-ai vedea că, într-o mirabilă și inconștientă explozie rozalie, a-nflorit zarzărul vecinului. „Primăvara este modul în care natura spune «să înceapă petrecerea!»” - exclama Robin Williams. Noi participăm la marea sărbătoare de după gratii – vreme în care, cu nesiguranța zilei de mâine, numărăm morți, visăm la remedii și așteptăm fărâma de timp în care ni se îngăduie, cu masca pe figură, să revenim cât de cât printre cetățenii urbei… Și-i de-a dreptul riscant să încerci a te dumiri mai amănunțit cum e cu pandemia! Mai mult te-ncurci! Iată: În primele trei luni ale lui 2020, în Italia au murit, în medie, 1888 de persoane pe zi. În 2019, în aceleași prime trei luni și tot în peninsulă, au murit zilnic 2066 de italieni. Deci, mult mai mulți anul trecut, când în Italia nu era nici o epidemie, nici un coronavirus și, desigur, nici o stare de urgență! Absolut de neînțeles! Pare a fi pe undeva o notă sărită ori falsă în partitura mondială a pandemiei, ceva sună suspect, mă tem că inamicul n-a fost înțeles cum se cuvine și nu i s-au identificat adevăratele vulnerabilități. Ceea ce sunt sigur că se va întâmpla mai curând decât se crede. Rămânem ferecați în case, așteptăm, sperăm.