Mircea Radu IACOBAN

Cât am așteptat primăvara asta, și câte planuri nu-mi făcusem! Praf și pulbere! Generația mea, născută la vreme de război și de mare cutremur, a cunoscut năpasta secetei din 1946-47, tristețea copilăriei amărâte în care se cânta cu speranță și inocență „Să trăiești cartof de aur / Ideal pionieresc”, urmată de  deliciile „epocii” și ea tot „de aur”, de amăgirea cu viitorul, desigur, „de aur” și de reinserția într-o tranziție care de aur va fi fost pentru puțini și de tinichea pentru ceilalți. Ceva – nu știu exact ce și de ce – mă face să nu prea cred în drăgăstoasa adresare „dragi pensionari”. N-aș zice că, în afara familiei și a prietenilor rămași în viață, prea multă lume iubește acum pensionarii: suntem prea mulți, nu producem,  consumăm, ba mai confiscăm și locurile la aparatura de supraviețuire!

„Dragi pensionari!” îmi amintește cumva de primul discurs al lui Stalin după intrarea nemților în Rusia, deschis cu o formulă lăcrimoasă niciodată uzitată până atunci, братцыисестры!, „frați și surori” adică. La mare nevoie, și-a amintit de neamuri, după cum și azi, tot la vreme de război, bunicii pensionari, ale căror voturi contează, sunt asigurați că doar din mare drag au fost sechestrați în case – chiar dacă realitatea cifrelor arată că, în România, cei mai mulți virusați au între 19 și 50 de ani, vârsta medie a infectatului fiind de 48 de ani. Într-un fel, rigoarea carantinării mai apăsate se justifică (una-i să fii testat pozitiv la 40 de ani și alta la 80, când se adaugă, adesea fatal, „comorbiditățile”), dar parcă mai degrabă îți vine să crezi că adevăratul sens al dulceagului „dragi pensionari!” ascunde tentativa de a se asigura mai multe locuri la ATI celor tineri – tradusă brutal, cinic și direct în fapt de medicii spanioli autoîmputerniciți să decidă cine trăiește și cine nu.

Firește, cifrele au ajuns pretutindeni să înspăimânte, deși, cum se comentează în Franța, „Dacă s-ar fi comunicat până acum zilnic numărul persoanelor decedate din pricina gripei clasice, nimeni n-ar mai îndrăzni să-și părăsească locuința între decembrie și aprilie.” Comparând cu cele ce se întâmplă în restul Europei, n-aș avea prea multe de reproșat României pentru modul în care acționat în încercarea de a stăvili  pandemia. Până și suedezii, care adoptaseră conduita lejeră, fără limitarea deplasărilor și obligativitatea internării, și-au dat seama că au greșit și-i momentul să se alinieze procedurilor general recomandate. Taman ei propun acum, pentru evitarea aglomerațiilor, transmiterea înmormântărilor live! O să avem, dacă începem să ne obișnuim așa, școală live, facultate live, teatru live, meciuri live, manifestații live, alegeri live, viață live!

Reacția României, în situații și dificile, și total inedite, a fost, în linii mari, corectă. Singura mare problemă, aceea a penuriei de materiale protectoare, nu-i numai  românească; ceea ce mă miră este incapacitatea noastră de a produce rapid niște fleacuri industriale precum măștile – și chiar combinezoanele de protecție. Am cumpărat măști de la farmacie: un singur rând de material textil și două baiere de agățat la urechi. Or fi și de alt tip, mai sofisticate, dar mie din astea mi-au dat. Ce mare filozofie, și babele din cutare cătun pot confecționa așa ceva, darămite industria textilă, ologită cum e ea! La nevoie și la ceas de urgență se putea militariza o fabrică-două de confecții și pusă să lucreze zi și noapte; omul a ajuns  pe lună și se pregătește să debarce pe Marte, noi avem, la Măgurele, cel mai  puternic laser din lume și, iaca problema, o cârpă cu două șnururi! Probabil că, de nu-și băga coada mafia achizițiilor, penuria de măști nici n-ar fi existat!

Și a venit vremea „vizitelor de lucru”. În timpul Primului Război Mondial, venea Ferdinand și-i scotea pe amărâții oșteni din tranșeele glodoase pentru „reviste de front” (totdeauna doar în linia a II-a, regina arătându-se mai curajoasă). L-am văzut pe Putin, protejat aproape ca un scafandru, intrând în saloane cu internați de coronavirus. Președintele nostru a vizitat și el un spital. Deocamdată gol… Și fiindcă hazul de necaz, eterna supapă a românilor la ceas de restriște, năpădește internetul, îmi îngădui să evoc aici o mică farsă de la începutul carantinării, când era în mare creștere cererea de măști. I-am informat pe cei dintr-o redacție că aș avea o mască în plus. Dacă cineva este interesat… A trebuit să fac licitație, toți erau doritori. După care am pus pe masă cartea mea intitulată „O mască în plus” (Ed. pentru literatură, București, 1969)…