Mircea Radu IACOBAN

„Cine l-a scos de sub dărâmături pe Toma Caragiu? Toma Macaragiul” – genul de bancuri care au  început să circule a doua zi după cutremurul din 1977. 1.140 de morți, dar umorul, fie și cinic, n-a fost răpus; dimpotrivă! Puhoi de glume triste, din stirpea celor care  ne-au ajutat să trecem momente dificile sub pavăza fragilă a hazului de necaz. „Sunt convins că orice întâmplare – spunea Amza Pelea – poate fi folosită în așa fel încât să scoată și lacrimi, și hohote de râs; mi se pare o  trăsătură specifică a poporului român acest haz de necaz.” Probabil că de la daci ni se trage: după cum scrie însuși Herodot, strămoșii noștri plângeau la nașteri și se veseleau la înmormântări!…

În siajul nenorocirii din 1977, sunt luate în seamă și măruntele cutremure acum abia simțite („Doar 5,4? Până și berea are mai multe grade!”), cu semnificațiile grabnic translate în cârca politicii – „În sfârșit, lucrurile au început să se miște în țara asta!” (dea Domnul să nu se miște și mai zdravăn, după cum proorocește în orb Mărmureanu, că n-o să mai ai pe cine ogoi cu cataplasma hazului!).

Se putea să lipsească virusul din tabla de materii a veseliei naționale? Exclus. Mai  întâi, ne-am amintit de clasici și ne-am repezit la Bolintineanu: „Pe o stâncă  neagră, într-un vechi  castel (…) / Plânge și suspină o tânără fată / Ștergându-și  ochii cu mâna nedezinfectată / Plânge că bărbatul, chiar Ștefan cel Mare / A fugit as-noapte de la izolare.” Nu agreez genul ăsta de parodii, în felul lor respectuoase, drept pentru care doar semnalez „Pandemia lui Ștefan cel Mare” postată pe net de „Flick DomnulRimă” și-atât. Are ceva insule de haz („De te-ai dus la Kaufland, nu-ți sunt mamă eu!”), dar, în general, clasicii se cuvin lăsați să spună doar ceea voiau ei. Mai are nevoie Cehov de vreo actualizare parodică? Iată: „Cel puțin o dată la două săptămâni/ Tot omul să se spele pe față și pe mâini. / La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)/ E obligat tot omul să scuipe-n buzunar. (…) Acei ce au bronșită sau tuse măgărească, / De semenii lor teferi grozav să se ferească!...”

Camil Petrescu e și mai direct când face distincția între umor și zeflemea într-un „poem” cu mottoul „Românii e deștepți”: „N-avem conştiinţa tragediei / Şi totul luăm <à la légere> / Noi, campionii băşcăliei / Am compromis orice mister. // Avem o scuză de faţadă: / <Las-că merge şi aşa!> / Trădăm la primul colţ de stradă / Şi-apoi încălecăm pe-o şa. // Senzaţia e de plutire, / De infinit paraşutism / Noi am făcut mişto subţire // Şi de marxism, şi de fascism (…) Pe primul loc e-njurătura / Ea pentru toate e un leac / Simţi cum îţi umple toată gura / O moştenim din veac în veac. // Noi <facem> şi <băgăm> de-a valma, / Noi suduim neîncetat / Iar la acest popor, sudalma / E o religie de stat.” Deci, bancul și înjurătura ca rețetă de supraviețuire!

De la bun (adică, rău) început, Coronavirusul a avut parte de comentarii hazoase: „Nu lăsați lucruri valoroase, precum tăiței, făină sau hârtie igienică, în mașină!”, „Ungaria și-a închis granițele. Nu-i mai interesează Ardealul!”, „Dacă te simți bine, nu te îngrijora, trece!”, „Nimeni nu se mai laudă prin sat că i-au venit rudele din Italia!”, „Poaʹsă fie și mai rău decât carantina – să ne taie netul!” Aș cita, în  finalul acestei tablete vesel-triste, mai întâi pe Voltaire („Să râdem, fiindcă până la urmă cu asta rămânem!”), apoi, pentru a coborî în actualitate, pe prezidentul Academiei Române, Ion Aurel Pop:„A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre. Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele.”

Numai că, văzând cum galopează  pandemia, vrând-nevrând îmi amintesc și  exclamația lui Gerilă, personajul lui Creangă: „râzi, tu, râzi, Harap Alb!”