Mircea Radu IACOBAN

Pentru a scrie „Noaptea” (în care personajul central este Ciuma), piesă pusă în scenă la Naționalul ieșean de Sorana Coroamă, am scotocit vrafuri de documente privitoare la epidemiile care, de-a lungul istoriei, n-au ocolit țările române. Nu-i vorba doar de Evul Mediu; puțină lume știe că ultima atestare a holerei la noi s-a înregistrat în perioada 1991-1995! Încă nu-și făcuseră decis prezența televiziunile particulare, gazetele n-au scris nimic, deși n-avea cum să fi fost instituită o interdicție formală; pur și simplu, holera izbucnită în zona Tulcea-Babadag a fost ignorată în năuca agitație politică post-revoluționară ce confiscase autoritar paginile tuturor ziarelor, mai ales că, raportat la numărul îmbolnăvirilor, decesele au fost relativ puține. De ne-comparat cu Ciuma lui Caragea (Vodă Caragea, instalat în 1812 în Muntenia, a avut parte, în scurta-i domnie, de ciumă, cutremur și inundații!) care a făcut peste 90.000 de victime, cu un ritm de 300 de morți pe zi (interesant: acei care izbuteau să scape din cumplita epidemie dobândeau imunitate – ceea ce, din păcate, nu-i valabil în cazul Coronavirusului din veacul XXI). În încercarea de a stăvili ciuma, Caragea a adus medici străini și a instalat, precum chinezii azi, un spital special în doar câteva săptămâni (Filantropia), acolo urmând să fie aduși bolnavii pe care cioclii (deveniți imuni) mandatați cu însărcinări ce azi ar reveni ISU și Smurd-ului, îi aflau zăcând prin clădirile și cotloanele Bucureștiului. Era mai simplu, cum spun tele-comentatorii sportivi, „să nu se complice” și să-i ducă, vii sau morți, direct la groapa comună; a rămas de pomină raportarea scrisă a unui cioclu: „am adunat 15 morți, dar n-am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o de fugă.” De altfel, aducerea la spital echivala doar cu o firavă izolare și-atât, fiindcă „medicația” consta în „rachiu și broaște țestoase” (!?), cine avea zile avea, cine nu, pe câmpul ciumaților de la Dudești! Iar molimele reveneau, ciclic, din deceniu în deceniu. Până și Ion Creangă a suferit de holeră! Armatele rusești de ocupație au adus holera în Moldova: 180 de morți pe zi în 1831. În primăvara lui 1918, românii n-au fost ocoliți de cea mai cruntă epidemie de gripă din istoria modernă, care a ucis circa 30 milioane de oameni, față de cele 17 milioane omorâți în Primul Război Mondial – drept pentru care, în al doilea Război Balcanic ostașii români au fost secerați mai mult de gripa „spaniolă” decât de inamic! 15.000 de îmbolnăviri, 1600 de morți! Holera s-a întors la Carpați și Dunăre în perioada 1947-1950. Nici un cuvințel în presă! Va reveni pe Litoral în 1976-1977; taman atunci mă aflam și eu pe acolo. Habar n-aveam, nici o vorbă în media, tăcere totală – era cu grijă ocrotit turismul la Marea Neagră și prestigiul Litoralului aducător de valută. Culmea este că până și târziu, în 1995, holera avea să facă 15 morți într-o comună gălățeană! Câțiva săteni din Nicorești lucrau fără forme legale la o fabrică de cărămizi din Turcia; văzând că s-au îmbolnăvit, că fabrica a fost închisă și că-i așteaptă mizeria izolării în altă țară, s-au întors pe furiș acasă. La Nicorești funcționa un amărât spital de neuropshiatrie infantilă, care avea și câteva paturi de medicină internă destinate nevoilor locale. Acolo s-au internat cei reveniți din Turcia, răspândirea holerei fiind cvasi-instantanee. În clădirea mizerabilă a spitalului „grupul sanitar era comun, iar apa curgea la WC numai noaptea, când locuitorii satului nu-și udau grădinile, așa că microbul s-a întins rapid”, primele victime fiind copiii tarați neuropsihic. 15 au murit! Cum se vede, maladii infecțioase cumplite au năboit mereu peste pământurile românești, lăsând negre și apăsătoare urme în fila istoriei. Poate și-n gena nației, doar ceea ce ucide într-un fel și fortifică: supraviețuitorii, dacă nu dobândesc imunitate totală la viruși, barem storc stropul de înțelepciune în stare să înțeleagă epidemia nu ca un dat imuabil, nu ca pe o pedeapsă ce ni se cuvine, ci ca pe o tulburare a naturii împotriva căreia se poate și trebuie luptat. Coronavirusul a apărut într-o lume altfel organizată, cu alte capacități de luptă, cu alte posibilități de concertare a eforturilor, cu alte orizonturi deschise medicinii, și cu un nivel general al cunoașterii umane net superior trecutelor experiențe. Va mai aduce întristare, ne va afecta obișnuințele, dar sunt certe șanse să fie învins. Prima reacție: s-au cumpărat cu toptanul conserve în vrac, măști contrafăcute și butoaie de apă minerală. Individul, lăsat prin veac să se lupte de unul singur cu nevoile și epidemiile, încă se mai îndoiește de capacitatea proteguitoare a statului, acționând preventiv (și naiv-aberant) de unul singur. Ceea ce observa încă în 1772 părintele lui Robinson Crusoe, Daniel Defoe, în „Jurnal din anul Ciumei”, când vorbea despre „rătăcirile rațiunii la nivel colectiv.”