Mircea Radu IACOBAN

Surprize din arhive: cauți una, dai (și) peste alta! Destulă neorânduială în hârtiile păstrate cum s-a întâmplat să se adune de-a lungul atâtor decenii; va trebui să-mi iau inima în dinți și, odată și odată, să încerc o așezare a documentelor pe căprării – de s-ar putea și cronologic. Am evocat, mai demult, un neobișnuit proiect semnat, în 1988, de o singură parte (ministrul culturii de la Chișinău, Cușnir) și nesemnat de oficialitățile române, ca pe un prim pas către o eventuală dezghețare a relațiilor culturale dintre Republica Moldova (pe atunci, RSSM, adică, sovietică) și România. Iată că, răscolind vechi hârțoage, am aflat originalul, împodobit cu ștampila Ministerului Culturii de la Chișinău, rotundă și mare cât o șapcă de milițian. Îl recitesc cu emoție – parcă vine de departe, dintr-o altă viață! Textul (desigur, cu litere chirilice) se intitulează „Propuneri cu privire la relațiile de colaborare în domeniul artei teatrale, muzicale și cinematografice între instituții de creație ale RSSM Moldovenești și RS România” și era adresat Ministerului Culturii de la București (CCES) și Ambasadei URSS în România. Ei, și – se poate spune – ce importanță mai poate prezenta acum o Convenție utopică, nevalidată, rămasă în etern stadiu de proiect? Cum se va vedea, documentul depune interesantă mărturie asupra dorinței reale a basarabenilor de a înfăptui barem parte a dezideratului „unire prin cultură”, vizavi de indolența (dusă până-n pragul nesimțirii) părții române. Ne aflam în 1988. R.S.S. Moldovenească era sub stricta ascultare a Moscovei, dar bătea vânt de libertate, mișcarea de redeșteptare națională căpătase proporții. Ministerul Culturii de la Chișinău avea dreptul să angajeze colaborări cu, să spunem, RSS Uzbecă, ori RSS Belorusă, dar nu și cu Bucureștiul: relațiile externe le gestiona numai și numai Moscova. Ceea ce ministrul Gh. Cușnir și-a permis să ignore, cutezând un gest care (alături de alte câteva) avea, până la urmă, să-l coste postul. În clădirea Guvernului, textul „Propunerilor” l-a moșit câteva ceasuri bune împreună cu subsemnatul – care, la rându-i, n-avea nici urmă de împuternicire pentru astfel de tratative. Deci, două ilegitimități flagrante – și cum minus cu minus dă plus, „Propunerile”, atât de neoficial pornite, aveau să ajungă taman la destinație. Degeaba, însă!... Basarabenii se străduiau să scape de tutela sufocantă a Moscovei, care avea grijă să oprească mai toate invitațiile trimise de partea română și să sleiască orice tentativă de apropiere culturală, suspicionată preventiv de „naționalism”. Și ce mari năstrușnicii combinaseră autorii ne-mandatați? De-a dreptul banalități: organizarea anuală de turnee teatrale pe bază de reciprocitate, participare basarabeană la principalele evenimente culturale din România, schimburi de actori, regizori, scenografi, soliști, școlarizarea a 15 studenți de la Chișinău la Institutul de teatru și artă cinematografică de la București („măcar să învețe bine limba” – mi-a spus ministrul... în rusește), apoi numeroase alte reciprocități, indicându-se (sub evidenta influență a Postului de radio Iași, mult ascultat în Basarabia) mai multe colective artistice din Iași, Botoșani, Bacău, Galați ș.a. În contra-partidă, basarabenii ar fi evoluat la noi. Chestiuni pe care, azi, le-am încadra în cea mai banală normalitate. Dar atunci era atunci! La întoarcere (adusesem în turneu Naționalul ieșean, cu o piesă a lui Ion Druță – după zeci de ani, un teatru românesc la Chișinău!) am depus proiectul la Ambasada URSS de la București. Atașatul cultural Dănilă declară ferm că îl susține (adia vânt de libertate peste Prut și rușii erau dispuși la ceva concesii). „Dar – mi-a spus – ai să vezi că se poticnește la voi.” Și chiar așa a fost: s-a opus hotărât cea mai interesată parte – românii! Ministra Culturii, Suzănica Gâdea, a citit de două ori textul în fața mea (i-l transcrisesem cu litere latine) și a concluzionat: „Drăguță, dar asta nu se poate!” Nu s-a ostenit să și argumenteze de ce nu se poate... Păstrez această iluzorie Convenție îngălbenită, document al unor speranțe biruite de prostia suverană. În felul lor, amândouă bine marcate românește: și speranța, și prostia.