Mircea Radu IACOBAN

Tustrei jucam şah în vechea redacţie a revistei „Cronica”. Abia ieşiserăm („ieşisem”, cum ar suna gramatica dlui Băsescu) în lumea literelor şi credeam că tot ce zboară se mănâncă. Conform preceptelor şahului (”perceptelor” – cum a zis dl Băsescu în Parlament), cea mai bună apărare este atacul, aşa că, mutând cu osârdie „lemnele ratării”, tot împingeam şi unul, şi celălalt, haita de pioni, ajungând la blocarea tablei şi la remiză. Publicaserăm („publicasem” – cum zic necunoscătorii regulii acordului) cărticele de debut groase cât o foaie de plăcintă şi cutezam nerozia de a bănui că literatura română începe odată cu noi. Parcă văd scena şi acum, după 40 de ani - unul dintre combatanţi, poet în toate cele, sătul de atâtea partide isprăvite în coadă de peşte, a dărâmat piesele, exclamând cu iluminare de prooroc: „Irosim timpul aiurea, când unul dintre noi poate lua premiul Nobel!” Moment de stupoare. Am întors-o pe glumă, drept pentru care ne-am ales cu un ameninţător citat din Nietzche: „Onoarea voastră nu ţine de unde veniţi, ci încotro mergeţi!”

Sigur că-i de-a dreptul sublim să-ţi propui ţeluri măreţe – mai ales pentru noi, copii ai unor învăţători de ţară - dar ditamai Nobelul părea cam multişor. La început hâtru, apoi solemn şi serios (juca teatru?) confratele nostru cel avântat şi-a format, pare-se, o reală obsesie şi, când îl întrebai ce mai face, primeai răspuns „Aştept telefonul de la Ambasada Suediei.” Găsise prin nu-ş ce gazete amănuntele ceremoniei de la Stockholm şi, astfel, ştia protocolul pe de rost. Nu era foarte sigur că i se va permite să se prezinte în costum naţional, dar discursul (în franceză) l-a dat la tradus şi-l învăţase la milimetru. Nu era chef la care să nu-l turuie cu aplomb, cu efect, dar şi – ziceam noi – cu autoironie subînţeleasă.

În ultima vreme, ne anunţase (nu se ştie de ce, în această ordine de idei) că, mai spre toamnă, are de gând să-şi schimbe religia. Că, pentru a accede la un Nobel, ar fi mai bine... să fie altfel. Pe toate le tratam drept glume, inclusiv intrarea deplină în rol: învăţase ca pe apă conexiunile TAROM-ului (pe atunci, la Stockholm se putea ajunge numai via Budapesta-Praga-Amsterdam) şi ne punea să facem liste cuprinzând cadourile ce urma să ni le aducă la întoarcerea victorioasă din Suedia. Peste ani, a făcut prozeliţi: etern tânărul prozator B. (trecut binişor de 55) solicita în stânga şi (mai ales) în dreapta recomandări pentru juriul Premiului Nobel. Excedat de insistenţe, magistrul Mihai Ursachi i-a şi scris una, evident, în dodii. Postată cu grăbire pe internet, poate fi citită şi azi!

Amândoi candidaţii autopropuşi hodinesc, bieţii, la loc cu verdeaţă, în paza Domnului. Poetul, refugiat în fantasme şi scârbit de mersul lumii acesteia, a fost lăsat iluzia baltă („Să nu mai crezi, să speri, să nu mai vrei!”) deşi, până la urmă, obţinuse o nominalizare la premiile Salonului Literar Dragosloveni. Cu prilejul unei editări postume, i-am răscolit vechile hârtii şi-am dat peste o listă conţinând 32 de nume, ordonate pe căprării: colegi de facultate, foşti colegi în redacţia X, foşti colegi în redacţia Y, notabilităţi locale, invitaţi de la Bucureşti. Tabelul poartă titlul „Agapa Nobel” şi constat cu emoţie că mi-a făcut onoarea includerii pe listă. Nu poate fi vorba despre altceva decât de petrecania ce-şi propunea s-o ofere amicilor după obţinerea hiper-onorantului trofeu mondial. Dacă mă uit bine, aflu printre prezumtivii oaspeţi nu numai amici de-ai poetului, ci şi câţiva duşmani încrâncenaţi. Ca să crape de ciudă, probabil.

Mare şi necuprinsă-i grădina lui Dumnezeu!