Mircea Radu IACOBAN

Astăzi, 19 februarie, împlinesc 80 de ani. Asta-i situaţia! Nu ştiu cum de am ajuns la cifra 80 – probabil, n-am fost destul de atent! Zilele trecute, în tramvai, un tânăr îmi făcea semne ciudate; greu am înţeles că… voia să-mi cedeze locul – ceea ce nu mi s-a mai întâmplat! Aşadar, bătrâneţea nu numai că s-a instalat suverană, ci se şi vede, trezind compătimiri! Deprins să fiu mereu cel mai tânăr, aproape că mi-e imposibil să accept senectutea ca fiind reală şi… „executivă”! Dar… asta e! Ca totdeauna, aniversarea prilejuieşte reîntâlniri cu oameni de-un leat. Ne revedem după 20-30-40-50 de ani; ce mai avem a ne spune? Mai întâi, obişnuitele, dulcegele şi necesarele banalităţi de genul ,,ce bine arăţi!” ori ,,mă, tu n-ai îmbătrânit deloc!” (aş!) etc., etc. Mai toate s-au şters. Au rămas, edulcorate, rozalii şi vag parfumate, doar amintirile tezaurizate în sertarul cu bucurii. Un mecanism sufletesc bizar rade din memorie, cu eficienţă electronică, paginile urâte, incomode, penibile, triste. Dacă, cine ştie cum, se răsfoiesc astfel de file, vor fi citite cu îngăduinţă şi chiar umor. Efrem Syrul observa că ,,Plăcută este amintirea relelor ce au trecut”, iar Seneca adaugă: ,,De ce să-ţi aminteşti suferinţele din trecut şi să fii nefericit acum, fiindcă ai fost atunci?” Aşa că toţi convivii arborează pavoazul întoarcerii în timp cu înţelegere caldă, deloc cu mânie. Ce credeţi că-şi spun, în astfel de împrejurări festive, foştii colegi de breaslă? De-a dreptul ciudat: într-un mediu cu pretenţii şi cât se poate de intelectual, amintirile prefirate coboară cu precădere în zona cea mai neaşteptată, evocându-se... nemaipomenita aromă a pâinii negre de altădată, deliciile parizerului autentic, calupurile de unt din care, la ,,Alimentara’’, se tăiau hartane cu cuţitul de lemn, lighenele cu icre de Manciuria înşirate pe tejghea. Într-adevăr, prin preajma anilor ’70, o scurtă perioadă, aşa va fi fost. Pentru ceea ce a urmat, adică, rafturile goale, ornate cu omniprezentele sticle de oţet, tichetele (adică, de fapt, cartelele) pentru zahăr, ulei, carne, ouă, cozile de la 4 dimineaţa în aşteptarea litrului de lapte, se apasă instinctiv tasta delete. În ,,Septuaginta” (Eccl. 7,10) o astfel de privire întoarsă prea blând către odinioară este amendată sever: ,,Nu spune «cum se face că zilele de altădată au fost mai bune?», fiindcă nu din înţelepciune întrebi aşa ceva.” Nostalgia papilară gustativă are, desigur, temei: sufocate de E-uri şi falsificate în mecanica bucătăriei moderne, bucatele nu mai au gustul şi savoarea de altădată. Ori simţurile ni s-au tocit iremediabil? Dar a lăsa să prevaleze, în ordinea amintirilor esenţiale, realităţi banale ce ţin de confortul ,,foalelor’” înseamnă că, premeditat, se practică ştergerea ilicită a tot ceea ce a fost cenuşiu până la negru în bietele noastre existenţe. Mesenii aflaţi la masa aniversară pur şi simplu refuză să-şi amintească episoade jenante, de tipul tăbârcirii portretului ,,tovarăşei” la defilările de 23 august, uită teroarea dosarului de cadre (pe cale... să revină!), ignoră răposatele două ore de televiziune tâmpă, uită ştampila cenzurii, aşează ,,blur”-ul peste imaginea nesfârşitelor cozi la benzină şi la toate cele... Astăzi e zi aniversară, ducă-se pe pustii acel ,,a fost odată” agăţat de noi ca râia, ce ne ţine cu privirea înşurubată către înapoi, răpindu-ne liniştea construcţiei viitoare! Se spune că, la orice vârstă, un viitor există! Şi dacă ne gândim bine, toate aceste chinuite şi obsesive raportări la un trecut pe care nu ni l-am ales, ci ne-a fost impus, au şi n-au relevanţă într-un dialog profund cu esenţialul, umanul, eternul. Circulă pe net un clip splendid ilustrat şi bine susţinut muzical intitulat ,,Prends les temps” (aici, prendre nu-şi află chiar traducerea exactă prin românescul ,,a prinde”) ce repune cu graţie în circulaţie îndemnuri pe cât de simple şi limpezi, pe atât de tulburătoare: ,,prinde timpul” iubirii (care este adevărata tinereţe), clipa pentru a râde (muzica sufletului), pentru a plânge (semnul unei inimi mari), răgazul pentru a citi (semnul ştiinţei), a asculta (forţa inteligenţei), a te juca (prospeţimea copilăriei), a gândi (cheia reuşitei), a visa (adierea fericirii), într-un cuvânt, pentru a trăi, fiindcă timpul nu se întoarce niciodată. În rest, totul e tăcere. Și n-am nimic de reproşat nimănui. Poate, doar mie.