Mircea Radu IACOBAN

Am absolvit un liceu. După care, o facultate; taman filologia. Sunt, aşadar, profesor de limba şi literatura română. Mi-am aruncat ochii pe manualele învăţământului pre-universitar: nu ici-colo, ci mai peste tot am dat ori peste pasaje din care n-am înţeles mai nimic, ori am avut surpriza că n-aş fi capabil să fac faţă cerinţelor puse în faţa unor elevi de clasa V-VI-VII! Imposibil să se fi căscat fireşte, logic şi necesar, o asemenea prăpastie între ştiinţa literelor din anii absolvirii şi cea de la începutul veacului XXI încât un profesor de respectiva specialitate să se uite-n manualul şcolar ca mâţa-n calendar! Sigur că trăim într-o perpetuă şi tot mai accentuată schimbare, că galopul ştiinţei obligă la eternă sincronizare, că s-au produs mutaţii şi evoluţii de care-i obligatoriu să se ţină seamă. Învăţământul nu poate rămâne nicicum la stadiul Spiru Haret, nici la momentul ′89, (deşi îmi permit să cred şi să susţin că, în pofida tuturor relelor din „epoca de aur”, şcoala românească, oricât de ideologizată, a avut rezultate notabile!). Tot româneşte vorbim, tot româneşte scriem (dacă nu cumva mai prost ca altădată), de ce să fi fost necesară o profundă schimbare în terminologia gramaticii şi o adevărată revoluţie în ştiinţa literaturii? Ca să nu mai vorbesc despre restrângerea regretabilă a ariei de cercetare şi de abandonarea demersului diacronic, rodnic practicat de când e şcoala românească: literatura română nu mai este studiată cronologic, în context istoric, ci doar ca „ştiinţă a comunicării în limba română”! (observaţie preluată dintr-un excelent grupaj de opinii publicat de „Contemporanul” nr. 1/2020).

Mă aşez în banca a patra, rândul de la geam, nu ca elev de 11-12 ani, ci ca dascăl de română, şi încerc să răspund la solicitările manualului de clasa a cincea. De pildă, mi se cere să interpretez o poezie prin prisma „celor opt inteligenţe: lingvistică, logico-matematică, spaţial-vizuală, muzicală, corporal-kinestezică, naturalistă, interpersonală, intra-personală”. Dumnezeule, habar n-am! N-ar fi mare nenorocire, fiindcă, fără îndoială, pot exista şi insule de noutate absolută necartografiate la vremea studiilor mele universitare ori nefrecventate după aceea, dar toată şarada aduce mai degrabă cu acel „cumplit meşteşug de tâmpenie” ce-i năucea pe catiheţii de la Humuleşti! Dacă, prin minune, aş ajunge în clasa a VII-a, m-ar aştepta invitaţia să creez „un poem-diamant de şapte versuri, cu titlul «Voluntarii», după următoarea structură dată: substantiv/adjectiv, adjectiv/gerunziu, gerunziu/gerunziu, gerunziu/substantiv, substantiv, substantiv, substantiv/gerunziu, gerunziu, gerunziu, gerunziu/adjectiv, adjectiv/substantiv.” Sunt sigur că asemenea tentative de autopsiere a miracolului poeziei nu-s deloc apte să-l apropie pe şcoler de fiinţa poeziei însăşi, dimpotrivă, îl fugăresc cale de şapte poşte!

„Experţi” şi diverse ONG-uri „desfăşoară diverse programe de schimbare la firul ierbii a învăţământului românesc” – scrie „Contemporanul”. În sine, schimbarea se cuvine înţeleasă ca necesară şi benefică, dar ce se pune în loc? Mari scriitori români, unii consideraţi clasici, fie că-s amintiţi doar în treacăt în filele manualelor, fie că dispar cu totul (Alecsandri, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Sebastian ş.a.); fireşte, Istoria literaturii n-are regim de tren cu locuri rezervate, călătorii se mai pot schimba pe parcurs, ierarhiile nu-s bătute în cuie, dar se pare că practicăm un soi de comerţ masochist şi păgubos gen Dănilă Prepeleac, alungând valori validate şi atestate, spre a le înlocui fie cu nume aflate încă în curs de afirmare, fie cu personalităţi din alte culturi având operă (barem) comparabilă cu aceea a abandonaţilor autohtoni pe parcurs.

La capitolul gramatică, tabloul se prezintă pur şi simplu năucitor. Schimbarea a devenit scop în sine, iar manualele par a fi scrise pentru profesori, nu pentru elevi. La urma urmei, de ce învăţăm gramatica, dacă nu pentru a scrie şi vorbi corect româneşte? La ce bun şuvoiul de „înnoiri”, unele doar de suprafaţă şi de moft terminologic, altele de natură să complice absolut inutil ceea ce era simplu, limpede şi uşor de reţinut? Se modernizează astfel învăţământul românesc? Cui prodest? Cât se poate de corect Punctul de vedere al Academiei: „Schimbările dese şi mărunte în cadrul sistemului de educaţie din România nu fac decât să creeze dezorientare, instabilitate, şi să conducă la o pregătire precară, superficială şi nepotrivită exigenţelor lumii contemporane.” Dincolo de prea frecventele modificări de sistem apar tot mai imperative tentativele elitiste, în speţă ideologizante, destinate să demonstreze capacitatea autorilor de a coborî cu arme de ultimă generaţie în intimitatea fenomenului. Ca să ce? Toate limbile încearcă să-şi simplifice gramatica; noi, o complicăm! Ce se rezolvă dacă propoziţia enunţiativă a devenit „enunţ asertiv”, iar morfologia şi sintaxa au fost re-botezate „Cuvântul” şi „Enunţul”? Și dac-ar fi doar de astea!

Voi încerca în cuprinsul acestei rubrici, când timpul îmi va îngădui-o, analiza unei fraze „pe nou” şi „pe vechi”. Se va vedea osârdia cu care ne batem cuie-n talpă.