Mircea Radu IACOBAN

Recunosc: sunt ultra-retrograd de-al lui Sandu Napoilă: „Zici că-i timpul libertăţii / Al frăţiei şi dreptăţii / Că de-acuma, pe pământ / Toţi deopotrivă sânt”. Ceea ce Alecsandri satiriza, considerând instaurarea egalităţii o iluzie, trebuie citit în veacul XXI în cheie inversă, principiul constituţional al egalităţii între cetăţeni funcţionând, barem teoretic, pretutindeni. Cum să nu fii de acord? Iaca, nu-s, într-o chestiune fundamentală pentru însăşi esenţa democraţiei: votul universal. Nu consider că-i corect ca votul meu să cântărească la fel cu acela al idiotului satului, al internaţilor la psihiatrie pentru grave suferinţe cronice, şi în general cu acela al deţinătorilor unui IQ către zero. Votează şi un sfert de milion de analfabeţi, plus încă (cel puţin) 250.000 de analfabeţi funcţional. Îi respect, îi consider şi-i tratez ca egali în toate ipostazele cu putinţă, dar nu şi în aceea a votului. Pentru că votul lor semi-conştient ori de-a dreptul inconştient poate afecta, direct sau indirect, viaţa mea şi a oricărui român… Până aici a fost simplu de aşternut pe hârtie cele de mai sus, situate între ne-limitele democratice ale libertăţii gândului şi cuvântului. De aici încolo, totul se complică: nu-s soluţii. Nu numai noi, românii, le căutăm, o lume întreagă le caută de sute de ani fără vreun rezultat deplin acceptabil. Se spune, pe bună dreptate, că „o formulă de vot alternativă presupune o revoluţie (dacă nu o involuţie) în mentalul colectiv ce fetişizează votul universal”. Şi chiar aşa-i. Strămoşii noştri au legiferat votul cenzitar, care, barem teoretic (dar nici într-un caz excluderea femeilor) părea cât de cât rezonabil, numai că accederea la urne era condiţionată nu de nivelul educaţional, ci de trecerea unui anumit prag material argumentat cu posesii imobiliare, terenuri etc. Aveai drept de vot dacă dovedeai că plăteşti dări către stat de minimum 48 de lei la ţară şi de 110 lei la oraş. Erau excluşi (legea din 1864) supuşii străini, servitorii care primesc simbrie (?), faliţii (?) şi cei condamnaţi penal. A funcţionat cândva şi votul pe clase (curii), ce ţinea cont de starea socială, de totalul veniturilor, dar şi de nivelul educaţiei alegătorului. Interesant este că, potrivit Legii electorale din 1939, se acorda drept de vot doar ştiutorilor de carte. Ceea ce se dovedea cu acte şcolare, dar ce te faci cu autodidacţii, unii, în istoria omenirii, geniali? Toate sistemele s-au dovedit imperfecte, dacă nu chiar falimentare. Doar în ceauşism n-au existat îndoieli şi întrebări fără răspuns, pentru simplul motiv că votul… nici n-a avut o existenţă reală. Pe de altă parte, te întrebi dacă votul universal are temei şi rost, câtă vreme, potrivit lui Patapievici („Politice”, 1996) „poporul, în expresia sa majoritară, este incapabil să aleagă bine.” Şi atunci, la ce bun votul universal? Eu unul cred că nu-i nici o regulă şi că „poporul” poate şi greşi, dar şi alege cum se cuvine, depinde de contextul politic general, de eficienţa campaniilor, de carisma şi elocvenţa candidaţilor, de ceea ce a fost şi ceea ce se crede că va fi, de suportul mediatic, de conjuncţia lui Neptun cu Venus, de un pixel albastru, de scrisorile pierdute unde nu trebuie. Şi, oricum, după cum spunea George Bernard Shaw, „Democraţia este un joc care garantează că nu vom fi guvernaţi niciodată mai bine decât merităm.” Nu-i lege că poporul votează aiurea, da-i sigur că de votat, votează şi cine nu se cuvine. După cum a semnalat presa, în 2012, 2014, 2016, bolnavii psihici internaţi la spitalele şi sanatoriile din Borşa, Poiana Mare, Baia de Arieş, Gătaia, Zebil etc. etc. etc. au fost duşi cu microbuzele la centrele de vot prin grija… candidaţilor care au şi suportat costurile transportului. Explicabilă mărinimie! La noi, drepturile bolnavilor psihici sunt asigurate (Legea 487/2002) conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, numai că se ignoră dreptul meu de a fi condus de un preşedinte, primar sau parlamentar ales de către un votant în deplinătatea capacităţilor mentale. Voci timide unele, agresive altele (C.T. Popescu) încearcă să propună barem obligativitatea bacalaureatului pentru obţinerea accesului la urne. L-aş susţine, dacă n-ar apare sumedenie de complicaţii. Ce s-ar face, într-o astfel de situaţie, de pildă Martin Schulz, preşedinte al Parlamentului European între 2014-2017, care… n-are Bacalaureatul? La noi, unde legile învăţământului se schimbă precum stopul din Piaţa Victoriei, una-i examenul din perioada Funeriu, cu promovare 45%, şi alta-i cel din 2009 (promovare 89%). Ca să nu mai vorbim despre sumedenia de Bacalaureate post-procesate şi ilicit atribuite după 1989. S-a propus (aberaţie!) şi o formulă de vot multiplu: oamenii de valoare (?) urmând a primi mai multe buletine. Care-i criteriul, cine şi cum stabileşte? Cum se vede, nu prea există alternativă pentru votul universal, agitaţia în jurul disputei arătându-se, deocamdată, fără rost – gălăgie şi atât. Vorba lui Sandu Napoilă ultraretrogradul: „N-auzi alta decât forme / Uniforme şi reforme. / Toţi croiesc, fac şi prefac / Ca să ne vie de hac.”