Mircea Radu IACOBAN

Când trimiţi o scrisoare, fireşte, aştepţi un răspuns. Nu cred că vă doriţi, în cutia poştală, şi epistole de la ANAF, fiindcă, de regulă, n-aduc bucurii – ei bine, aflaţi că eu le duc dorul! În fiecare an apelez la serviciile (remunerate) unui contabil pentru a alcătui Declaraţia privind venitul global pe care, apoi, o trimit la termen, cu adâncă supuşenie şi cu confirmare de primire, la ANAF. Până acum doi-trei ani, eram onorat cu răspunsul oficial privind impozitul pe anul răposat, după care, neîntârziat, achitam dările cuvenite statului. Prin 2017 sau 2018 primesc, cu mare întârziere, scrisoarea de la ANAF – dar nu era răspunsul ce-l aşteptam, ci înştiinţarea că mi se întocmeşte… dosar de evaziune fiscală pentru neplata impozitelor! Care impozite, că nu mă mai înştiinţase nimeni? Aflu, atunci, că ANAF nu mai trimite cuvenitele scrisori şi trebuie să te interesezi (la cozile de la ghişee!) singur ce, cât şi cum. De unde să ştiu? Nici scrisoarea anunţând că… nu voi mai primi scrisori ANAF nu s-a ostenit s-o trimită barem contribuabililor de bună credinţă! Nu înţeleg decizia finanţiştilor; am bănuiala că poate izvorî din două pricini: ori prea scumpe-s timbrele, ori prea scump timpul alcătuirii misivelor de răspuns. În mai toate ţările Europei, înştiinţarea financiară rituală anuală se practică fie poştal, fie prin e-mail, fie par pigeon, după cum e obiceiul locului. Ceea ce-i cât se poate de firesc, cetăţeanul fiind deplin îndreptăţit să cunoască negru pe alb cifra fatidică, împreună cu argumentarea calcului, iar cel ce a primit scrisoarea cu dosarul meu îmi datorează, după toate regulile bunului-simţ, un răspuns, minim semn de respect faţă de cetăţeanul care, din rodul trudei proprii, rotunjeşte bugetul statului. Având lecţia „evaziunii fiscale”, în 2019, după ce am lăsat vreme dosarului meu (trimis prin poştă) să se coacă şi să-şi împlinească destinul, m-am înfiinţat la coada rituală pentru a afla cât datorez ţării. Și mi s-a spus că dosarul încă „n-a intrat în lucru.” Peste mai bine de o lună, după penitenţa de rigoare (revoluţia a pus capăt multor mizerii ale trecutului, dar a lăsat neatinsă instituţia cozii la instituţiile statului!) capăt acelaşi răspuns: „n-a intrat în lucru”. Soluţia cea mai potrivită probabil că era amplasarea unui cort de strajă în faţa ANAF, de unde, din când în când, să ţâşnesc pentru a „accesa” ghişeul, doar-doar voi afla ceea ce până acum mi se comunica simplu, normal şi direct prin poştă – mai nou, posibil şi pe net ori pe telefonul mobil. Cum aveam alte destule de făcut, iar corturi nu se mai găseau nicăieri (le-au cumpărat candidaţii la Parlamentul European), am renunţat şi am revenit către sfârşitul toamnei, de astă dat trimiţând prin internet, fără prea multe speranţe, misive alarmate şefilor ANAF: „domnilor, vreau să plătesc şi nu ştiu cât.” Ehei, mi se răspunde telefonic, cu neaşteptată promptitudine, birul trebuia achitat de mult, acum l-au dublat majorările! Mi-au rămas întrebările în gât (de ce, adică, să plătesc ditamai suma majorată pentru drepturi de autor… care-s impozitate la sursă, iar sussemnatul, fiind pensionar, este scutit de CAS?), am tăcut, am dat repede banii, că zi de zi datoria se tot umfla, mi-am înghiţit nedumeririle şi am căutat detalii pe site-ul ANAF. Dacă am înţeles bine (dialectul contabilicesc mi-e total străin, iar cei ce alcătuiesc răspunsurile nu-şi închipuie că simplul cetăţean – ce sintagmă parşivă! – n-are cum să-i pătrundă până la capăt subtilităţile) contribuabilul ar fi invitat să-şi calculeze singur dările, spunându-i-se că-i nu numai posibil, ci şi foarte simplu. N-am cum să practic astfel de masochism financiar; una că-s zero la matematici şi a doua că n-am încredere decât în ştampila oficială. Pe care statul mi-o datorează, dacă îşi propune să instaureze o relaţie corectă cu plătitorii de bir. Vreau să cred că anularea serviciului de expediere a Deciziilor de impunere nu-i simplă dovadă de comoditate funcţionărească, iar economiile cu plicurile şi timbrele deciziilor de impunere (povestea cu tărâţa şi făina – de altfel, costurile dosarului meu de „evaziune fiscală” cred că acopereau zece trimiteri ale Deciziei) ar putea fi de înţeles, numai că tăierea brutală a informării datornicului, dacă mă gândesc bine, ar putea avea şi un alt scop: de eşti informat la vreme, plăteşti cât mai degrabă, dacă nu, păţeşti ca mine, te cocoşează majorările. Indirect, prin anularea unui serviciu datorat cetăţeanului, proliferează majorările şi… cresc încasările statului! Aferim!