Mircea Radu IACOBAN

Putin cârmuieşte Rusia de mai bine de 25 de ani – adică, (deocamdată!) mai mult de jumătate din cât a durat domnia lui Petru cel Mare. Va trebui să se retragă în 2024 şi, fireşte, caută soluţii pentru a rămâne cumva în fruntea ţării, fie şi-ntr-o funcţie statală nou inventată, aceea de preşedinte al Consiliului de Stat. Oricum, a început să-şi planteze emulii şi adepţii în funcţii cheie cu „bătaie” lungă.

Atentă la evoluţiile moscovite, presa internaţională comentează preconizata modificare a Constituţiei, vine cu obişnuitele pronosticuri (de regulă, în cazul Putin toate se cam confirmă…), fără a uita să invoce drept factor al continuităţii şi statorniciei politice Testamentul lui Petru cel Mare. Căruia puţini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit ce-şi păstrează actualitatea şi pare a fi urmat şi azi, punct cu punct, de Rusia lui Putin”. Altfel spus, autentic sau nu, Testamentul continuă să pară a avea valoare de program politic – şi încă pe termen nedefinit. Acţionând, zice-se, chiar şi în veacul nostru, datorită atât identităţii ţelurilor, cât şi modalităţilor propuse pentru atingerea acestora.

Ei bine, mă tem că nu-i deloc aşa – mai ales din perspectiva mileniului doi. Mulţi vorbesc, puţini cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realităţile politice contemporane atestă neconcordanţe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Pe undeva este, desigur, firesc: evoluţiile atât de cert prognozate n-au volatilitatea profeţiilor lui Nostradamus, interpretabile în fel şi chip. Cele aproape trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situaţii, mobiluri, echilibre, astfel că predicţiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, inclusiv faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza „Aşa se poate şi aşa trebuie subjugată Europa”.

Ţelurile Rusiei de azi par a fi interesate mai puţin de bătrânul continent, trecând dincolo de obsesivele obiective istorice şi vizând dacă nu dominaţia globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia, de alta, ceilalţi. Principala obiecţie ce i se poate aduce Testamentului acum rezidă în neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite şi minimalizarea potenţelor lumii arabe. Apoi, Varşovia nu mai are nici urmă din relevanţa veacului XVIII şi-i greu de crezut că „Naţiile europene au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere.” Percepţie valabilă atunci, total neconformă cu realităţile de azi.

Necesitatea permanentizării „stării de război” pentru „a alege prilejul favorabil de a începe un război, cu acest chip făcându-se o pace care să ajute războiul şi războiul să ajute pacea, în interesul întinderii Rusiei şi a înaintării ei la înflorire” pare un deziderat mult în afara stării de fapt a zilelor noastre. Oricât îşi dezvoltă Rusia capacităţile militare, ţelul rămâne mai degrabă consolidarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un „război etern”. După experienţa nefastă din Afganistan, Moscova nu mai cutează decât intervenţii în zonele cu populaţie rusă „primejduită”.

Paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război şi de oameni învăţaţi în vreme de pace” – caducitate evidentă după al II-lea Război Mondial.

Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” - o fi fost, cândva, posibil şi necesar, acum, e ţintă falsă.

Paragraful VI: „A însoţi principii rosieneşti cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea!

IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeaşi remarcă, mai ales că între timp a apărut şi Erdogan…

Un singur paragraf, cel numerotat cu VIII, îşi păstrează oarecare relevanţă în contemporaneitate, dar n-are cum furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice şi către sud, pe marginea Mării Negre”. Poate, cu o corectură: către est, spre hotarele Uniunii Europene (Transnistria, Moldova). Aşa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează şi acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s ţelurile – nu mai mărunte, ci, fără îndoială, şi mai mari şi mai ambiţioase!