Mircea Radu IACOBAN

Nu-s adeptul publicării epistolelor scriitorilor decât în cazul în care aduc noutăţi cu adevărat revelatoare pentru opera şi viaţa semnatarului. Altfel, a încredinţa tiparului misive cu caracter strict personal, intim chiar (cum văd că se practică în ultima vreme), fără relevanţă pentru cutare destin scriitoricesc, mi se pare inutil, dacă nu şi păgubos. Mai ales acum, când funcţia epistolară a preluat-o autoritar internetul, scrisorile, câte-or fi şi s-or mai găsi, se cuvin preţuite şi ca document de epocă, şi ca izvor de informare pentru cercetătorii literaturii – dacă, repet, posedă justificarea unei încărcături reale de interes scriitoricesc. Cum am credinţa că a fost cazul comentat în tableta precedentă (Pamfil Șeicaru) şi va fi cel de azi (poetul Mihai Ursachi, pe care îl debutam la „Junimea” în 1970 şi căruia aveam să-i public cărţi ulterioare, inclusiv o ediţie în limba engleză). Bogdan Creţu, unul dintre cei mai preţuiţi critici de poezie ai momentului, observa că Mihai Ursachi „toată opera a creat-o în numai zece ani, din 1970, anul când apărea «Inel cu enigmă», până la data exilului. Zece ani de intensitate literară rară în istoria poeziei româneşti.” Scrisoarea ce urmează, probabil din 1974, se referă la concepţia poetului privind ritmul apariţiilor editoriale.

Dragă Mircea (f.d.)

Am meditat mai profund la cele ce mi-ai spus tu în legătură cu cererea mea de a reedita „Marea înfăţişare”. Ți-ai dat seama cu prilejul acelei discuţii că nu sunt nereceptiv la părerile tale şi că înţeleg că, dintr-un anumit punct de vedere, acela al oricărui editor, tu ai dreptate. De aceea am acceptat atunci cu lejeritate să renunţ la ideea unei reeditări „non varietur”; nu mi-ar fi deloc greu să-ţi dau o carte nouă, sau cel puţin să vin cu 20-30 de inedite. E vorba însă aici de un principiu esenţial pentru mine, şi pe care îl urmăresc de ani de zile: spre deosebire de toţi poeţii de azi, care publică mereu şi mereu poezii şi cărţi noi, practicând astfel o poezie cantitativă, eu am încercat, şi într-o oarecare măsură s-ar putea să reuşesc, să public un număr restrâns de poezii „verificate” de timp, să le public, republic, pentru ca astfel ele să pătrundă cât mai adânc şi să se fixeze în conştiinţa publicului şi a criticii. Cedez cu greu ispitei – atât de naturale – de a veni cu o poezie, o carte nouă, deşi scriu uşor şi relativ mult. Să nu uităm că Eminescu a tipărit în viaţă doar 83 de poezii şi o singură carte, deşi ar fi putut publica atât cât ar fi vrut. El are astfel poezii memorabile, pe când poeţii de azi, publicând mii de poezii şi zeci de cărţi, abia dacă există în memoria colectivă cu un titlu, în cel mai bun caz. Eu aş fi vrut să rămân autorul unei singure cărţi. Nu ca să te conving îţi scriu aceste lucruri, ci ca să mă fac înţeles, în virtutea faptului că nu se poate uita că tu ai editat „Inel cu enigmă” şi ai şi reeditat-o; nu de câteva ori, cum greşit ai fost informat, căci în „Diotima” şi „Marea înfăţişare” nu figurează decât 2-3 texte, neesenţiale, din „Inel”. La „Dacia” voi scoate anul ce vine o culegere din cărţile precedente, fără inedite, în formula grafică a lui Sorin Dumitrescu. Sperând că m-am explicat cât de cât, revin asupra rugăminţii mele de a publica anul acesta la „Junimea” reeditarea uneia din cărţile mele tipărite de tine; decide tu asupra oricărei din ele, eu aş prefera „Marea înfăţişare”. Țin ca ediţia a doua să reproducă întocmai, din punct de vedere grafic, ediţia iniţială, şi doar pe pg. 1 să se specifice „ediţia II-a” şi, eventual, o postfaţă a editurii, a unui critic sau a autorului, care să explice necesitatea şi sensul reeditării. La începutul lui iunie va avea loc la Iaşi Colocviul naţional de poezie. Ar fi din parte-ţi un gest de inubliabilă magnificenţă şi dragoste pentru poezia română dacă, la acest colocviu, alături de cartea lui Nichita ai veni cu ed. a II-a a unei cărţi de poezie actuală. Un astfel de gest ar rupe cu rutina de a nu se reedita decât proză, ar fi un act de pionierat editorial care ar deştepta ecouri şi ne-ar plasa în avangardă şi în atenţia vieţii culturale. Pentru viitorime – un act de curaj şi de dragoste.

  Mai mult eu nu am a-ţi spune, eu plec şi până mă întorc, această treabă, care oricum odată se va realiza, rămâne la voia ta. Cu drag, MIHAI