Mircea Radu IACOBAN

Poate prilejui fotbalul un spectaculos banchet literar-filosofic? Greu de crezut, dar... iată că se poate! Ne-o dovedeşte Marian Nazat, autorul tomului de peste 500 de pagini „Rusia 2018 – de la Petru cel Mare la... Deschamps” (Ed. Rao, 2019). Am scris în acest colţ de pagină despre alt op al lui Nazat („Basmul fotbalului”); şi acea carte, apărută în 2018, îşi propunea să aşeze sportul-rege într-o puţin obişnuită relaţie cu istoria, dar şi cu artele frumoase, căutându-i virtuţi care să-l îndreptăţească, fie şi prin ricoşeu, la un locşor în elitistul templu al culturii. Există personaje care literalmente trăiesc fotbalul; printre ele, fără îndoială, Marian Nazat, numai că în afara clasamentelor, rezultatelor, formaţiilor ştiute pe de rost, poate naviga dezinvolt la altitudinea unui nivel cultural apt să-i îngăduie, prin citarea unor condeie celebre, dar şi cu pertinente interpretări  personale, colorate excursuri în istorie (nu numai a Rusiei) şi neaşteptate relaţionări ale fotbalului-fenomen cu trăirile veacului. În subsolul paginilor unei cărţi despre fotbal întâlnim ades citate nume ca Garcia Marquez, Henri Troyat, V. Grossman, Kazantzakis, Tolstoi (Alexei), Nijinski, Ion Aurel Pop, Montefiori, Bulgakov, Zinoviev (Al.), Philip Roth, Dostoievski etc., etc., organic introduse în contexte care, la prima vedere, cu greu le-ar îngădui prezenţa.

Nu ştiu dacă Marian Nazat s-a aflat, în vara lui 2018, pe vreunul dintre stadioanele Campionatul Mondial, dar poţi crede că a respirat acolo, în Rusia, aerul tare al marilor dispute în preajma lui Cavani, Ronaldo, Modrič, Dybala, Hazard, Neymar, Akinfeev, Messi, Özil şi toată cimotia lor de idoli ai gazonului. Cronica meciului, aşa cum o face Nazat, zici că-i neîndoielnic intens trăită sufleteşte la „locul  faptei”, fiind încadrată şi-ntr-o sugestivă ramă de sorginte intelectuală, foarte rar  cutezată (şi mai rar izbutită) de meseriaşii presei sportive. Nici o legătură cu personajul ce l-am imaginat într-una din satirele mele cinematografice, „Totul pentru fotbal” – comentatorul cocoşat sub teancul de dicţionare şi enciclopedii din care extrăgea pe loc („stimaţi ascultători, citez din memorie”...)  maxime şi cugetări menite doar să epateze.

La Nazat, totul pare firesc, „de acolo”, organic, necesar – adică, născut, iar nu  făcut. Este, cred, una dintre cele mai bine scrise cronici ale Mondialului din 2018: poate oferi buchetul de date exacte căutat de microbişti şi statisticieni, evocă pasional faze fierbinţi, urmăreşte destine, divaghează cu miez, comentează cu implicare, nu evită întrebările dificile (Messi, care „are sindromul genialităţii”, suferă în acelaşi timp de Sindromul Asperger ce afectează dezvoltarea intelectuală – numai că aceeaşi maladie au avut-o şi Einstein şi Mozart...). Nici chestiunile de natură politică nu-s ocolite, de pildă, relaţia patriotism-naţionalism: ar fi „incorect politic să mai apelezi la astfel de noţiuni, rişti să fii catalogat ca antieuropean şi  antiglobalist. Nefrecventabil. Câteva subiecte au devenit deja tabu în dezbaterile publice, iar cele două vocabule sunt bine zăvorâte în beciurile noului limbaj oficial.”

Şi fiindcă, în autograful cu care mi-a fost oferit volumul „Rusia 2918” scrie „o carte prin care am reparat omisiunea pomenirii lui Simatoc în «Basmul fotbalului»...”, trebuie cu satisfacţie să consemnez faptul că, citând articolul nostru din „Monitorul de Suceava”, Marian Nazat acordă două pagini fenomenului (şi fenomenalului) Simatoc, fotbalistul despre care, în România, nu ştia mai nimeni fiindcă mai întâi au interzis ruşii să i se pomenească numele (fiind „fugit” din Basarabia în România), apoi l-au interzis ai noştri (era „fugit” din România). Simatoc (îl chema, de fapt, Şmotoc) a jucat de opt ori în echipa naţională a României, a fost campion al Ungariei cu Vasas Budapesta, campion al Spaniei cu Barcelona, vicecampion al Italiei cu Internazionale. Cu mult înainte de Hagi şi Gică Popescu, Simatoc jucase la Barcelona şi la Internazionale!

Nazat conchide: „O lecţie de viaţă pentru tinerii porniţi să cucerească lumea călare pe o minge de fotbal, însă mă îndoiesc că trecutul îi mai preocupă pe puberii furioşi de azi”. Rezon! Tot o concluzie este înserată pe textul de pe coperta IV-a: „Prin volumul abia încheiat, eu am făptuit cu vorbele, şi de aceea solicit, în ultimul cuvânt, o judecată de chibiţi, nu de critici literari gomoşi şi mizantropi.” Cum nu mă pot include în nici una dintre categoriile mai sus enumerate, sper ca recenzia de faţă să fie tratată drept simplu semn al satisfacţiei cu care un iubitor al fotbalului şi un slujitor al literaturii întâmpină o carte de excepţie. Sper s-o citească şi  fotbaliştii, deşi am unele (mari) îndoieli...