Mircea Radu IACOBAN

O ştiu pe Cristina Țopescu de când era elevă de liceu. Mai păstrez cărţile poştale ilustrate pe care mi le trimitea semnate şăgalnic „Zgâmba”... I-am cunoscut bunicul, călăreţul performer Felix Țopescu, am fost nu o dată la ei în casă. Eram nu numai coleg de instituţie cu tatăl ei, Cristian, ci şi prieten. Pe atunci, Radioul şi Televiziunea funcţionau administrativ unificate, aşa că la transmisiile din străinătate plecam împreună, locuiam, pentru economisirea valutei, în aceeaşi cameră de hotel (Berlin, Istanbul, Cracovia, Ankara ş.a.), el asigurând cu deplin profesionalism comentariul TV, mie revenindu-mi misiunea relatării radiofonice. Ades, la întoarcere, Cristina aştepta la aeroport; parcă o văd, în rotonda de la Băneasa, totdeauna cu o floare în mână, îmbrăţişându-şi tatăl. Era o relaţie cu totul specială între fiică şi tată, extrem de strânsă, desigur determinată şi de evadarea în Germania, înainte de 1989, a mamei, Rodica, prima dintre cele trei soţii ale lui Cristian – dacă nu mă înşel, urma să participe la un concurs internaţional, la München, în calitate de (i-am spune azi) „hair stylist”. O astfel de evadare a încercat şi Cristina în vara lui 1989, dar, după turnătoria unui aşa-zis amic, a fost arestată la vamă şi, după aceea, condamnată la trei luni de închisoare (procurorii ceruseră trei ani pentru „trădare de ţară” – deşi, practic, încă nu se comisese nici o infracţiune!) După 1989, părea că nimic nu mai poate împiedica afirmarea tinerei jurnaliste ce şi-a ales televiziunea drept vector al carierei: era o prezenţă plăcută, inteligentă, cu feminitate bine marcată, dar deloc ostentativă, având toate datele gazetarului de televiziune şi, în plus, o anume sinceritate caldă în privire şi-n glas, nealiniată agresivelor prestaţii feminine suportate atunci şi acum de universul micului ecran. N-am mai întâlnit-o de mult, nu cunosc amănunte privind plecarea ei de la Antena 3, apoi şi de la alte posturi TV, m-am aşteptat s-o revăd când am prezentat cartea de poezie semnată de Christel Ungar, cea de a treia soţie a lui Cristian Țopescu, dar, ştie doar ea de ce, Cristina n-a mai venit la Iaşi. După aceea, tot mai rar, două-trei telefoane şi atât. De aici până să aflu că şi-a sfârşit viaţa la 59 de ani, şi, vreme de două săptămâni, să n-o găsească nimeni, să nu întrebe de ea nimeni, să se mumifice în singurătate – cale mult prea lungă. Din câte ştiam, din ce-mi mai spunea Cristian şi din câte am aflat mai târziu, cred că au fost cel puţin trei motive ce au determinat instalarea depresiei şi a însingurării fatale. Primul l-a constituit convieţuirea cu fostul soţ, Ștefan Bănică, un personaj pur şi simplu malefic: „Ameninţa, făcea crize de gelozie urâte, în care nu-şi mai controla limbajul şi jignea. A rămas de pomină un episod în care a venit să mă ia de la televiziune şi, ca să mă convingă să mă întorc acasă – pentru că iar plecasem – ţinea un cuţit mare de bucătărie şi-mi spunea că mă omoară dacă în clipa aia nu merg cu el acasă.” De altfel, sunt mărturii că o şi lovea. În public! După despărţire, Bănică şi-a găsit repede consolare (Mihaela Rădulescu, Andreea Marin), dar Cristina a ales singurătatea. Apoi, a venit năpasta băncilor. N-avea talent în afaceri, a împrumutat în valută, fără precauţii şi cam fără rost; până la urmă, copleşită de înfoierea dobânzilor, a fost dată afară din casă şi a trebuit să se aciueze cu tot cu câinii şi pisicile ei într-o locuinţă închiriată la Baloteşti, apoi să se mute în Otopeni şi, în cele din urmă, să accepte mâna de ajutor salvatoare întinsă de Ministerul Sănătăţii, care i-a oferit un post în compartimentul de comunicare. Onorabil, dar foarte departe de profesia ce a preţuit-o şi a onorat-o. Dragostea ei pentru animale poate părea exagerată, disproporţionată, da-i clasicul remediu pentru cei rămaşi prea singuri. După moartea soţului, actriţa Carmen Tănase (care, acum, anunţă că îşi doreşte să emigreze!) a ales şi ea tovărăşia câinilor şi pisicilor. Nu de mult mi-a spus că are, în inima Bucureştilor, nu mai puţin de 8 câini şi 7 pisici (sau invers)! Carmen este activistă de frunte la „Vier Pfoten” fiind, cum şi Cristina a fost, generoasă promotoare a proiectului „Câini pentru oameni”. (Cei care vehiculează ipoteza sinuciderii Cristinei ar trebui să ţină seama că-i exclus să fi luat vreodată astfel de funestă decizie fără a-şi pune mai întâi la adăpost amicii patrupezi, dintre care doi aveau să şi moară de sete...) A urmat cel mai trist eveniment, probabil, decisiv – moartea tatălui. Nu a izbutit să-l depăşească, a copleşit-o depresia. Ca-n cântecul Mirabelei Dauer, „Însingurare, cine nu te ştie / Să nu te întâlnească niciodată / Însingurare, inimă pustie”... s-a izolat şi, ciudat, mai toţi cei aflaţi în preajmă, inclusiv amândoi fraţii vitregi, pur şi simplu s-o uite de parcă niciodată n-ar fi fost. „Fiecare moare singur” se intitulează o carte a lui Hans Fallada, iar povestea Cristinei validează deplin şi amărăciunea, şi legitimitatea unui astfel de titlu...