Mircea Radu IACOBAN

Primăriţa Bucureştilor se miră că-i luată la întrebări privind poluarea Capitalei, câtă vreme Clujul e mult mai poluat şi nu-l vede nimeni. Probabil nu ştie că Iaşul le-ntrece pe amândouă – fapt oarecum explicabil, câtă vreme şosea de centură pentru camioanele grele s-a făcut doar pe-o parte a oraşului, jumătatea cealaltă de drum rămânând doar promisă din alegeri în alegeri... şi-atât. Dar ce facem cu poluarea sonoră, care a potopit toată România? Pe asta chiar că n-o vede (adică, aude) nimeni! Și nu-i vorba numaidecât de avataruri ale civilizaţiei citadine, de imposibilităţi tehnice, de cine ştie ce investiţii – pur şi simplu, e-o chestiune care ţine de bun-simţ şi de educaţie. Atât! La mine în cartier intră în acţiune, mai cu seamă noaptea, o sinistră teroare sonoră. Când trece automobilul cu pricina, se zguduie casele şi se cutremur plopii. Până şi mâţele mele tresar din somn panicate şi se-nghesuie a spaimă una în alta. E-o bombă sonoră înzestrată cu boxe de stadion şi muzica s-aude până la Turtucaia. De fapt, nu chiar muzică, fiindcă „riveranii” (cum denumesc autorităţile locatarii cutărei străzi, de parc-am fi în Veneţia) nu recepţionează decât partea ritmică – recte, toba mare: boaf-boaf-boaf. Chiar aş fi curios ce construcţie componistică se brodează pe astfel de schelet sonor, dar n-ai cum afla, fiindcă urechile noastre martirizate nu beneficiază decât de buşeala seacă a timpanelor: rap-rap-rap. Aşa că definiţia şcolerului lui Caragiale („muzica este cea care cântă, dom’le”) vine ca nuca-n perete: în cazul nostru, nimeni nu cântă, nimic nu se cântă, totu-i un răget şi-o bubuială. Nici precizarea lui Marius Chicoş Rostogan nu lămureşte chestiunea („muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”), fiindcă nu de gâdilat avem parte (şi încă „în mod plăcut!”); cel mult de somaţia milităros-imperioasă „trezeşte-te şi ţine pasul pe tobă!” Care tobă i-a prilejuit aceluiaşi Caragiale un delicios foileton (în „Moftul român”) din care aflăm că toba mare de la Bucureşti a fost meşterită de Stradivarius şi că la un instrument similar cântă, când e bine dispus, ţarul Rusiei (evident, viziune protocronică prefigurând isprăvile viitorului dirijor de fanfară Elţin, dar şi ale solistului Putin). Deşi s-ar cuveni să mă preocupe mai degrabă insomniile noastre maltratate decât şoferul lumpen-meloman, mă-ntorc şi zic: băiatului ăsta de la volan ce-i trebuie aşa risipă de decibeli? El, cu ce se alege? Şi cum de rezistă? Că dacă până-n casele noastre s-aud asemenea urlete ritmate, ce-o fi în habitaclul jeep-ului cu care defilează triumfător noapte de noapte? Dacă muzica este „arta de a îmbina în mod armonios sunete, pentru a exprima idei şi sentimente” (DEX), apoi eternul boaf-boaf, chiar asezonat cu niscaiva note adiacente, numai sentimente n-are cum să exprime, darămite idei! Singurul eventual rudiment de idee, sugerat nu de muzica în sine, ci de supralicitarea volumului sonor, ar fi acela că posesorul jeep-ului există, digeră, acţionează şi, obligatoriu, se cuvine să luăm act de prezenţa lui pe Terra. „Cum, bă, voi n-aţi auzit de mine? Iată-mă-s!” Băiatul nostru (că la volan e-un tinerel cu cioc şi coşuri) n-are alt mijloc de a se remarca în societate, fiind în toate mediocru şi insignifiant, drept pentru care încearcă să-şi semnaleze prezenţa făcând boxele să urle. Atâta poate. Atâta face. Deci, ar fi vorba pur şi simplu de-o tară psihică. În cartea ce i-am publicat-o cândva la „Junimea” profesorului Brânzei („Itinerar psihiatric”), fostul director al Socolei rezervă un întreg capitol subiecţilor ce acordă excesivă atenţie propriului eu, ignorând restul lumii (cazul de mai sus). Dar mă-ntreb cum de tolerează Poliţia bombele sonore pe roţi, fiindcă-i imposibil, într-un astfel de infern al decibelilor răsturnaţi cu carul, să conduci preventiv, să auzi, să interpretezi şi să reacţionezi la semnalele din trafic şi chiar... să respiri fără nod în gât şi jar în urechi. Practic, la volan se află un surd. Iar surzii nu primesc permis de conducere! Puştiul, băiat de bani gata, otrăveşte sonor nopţile unui întreg cartier şi nimeni nu-i spune nimic, nu-l atenţionează, nu-l sancţionează. Ţara lui Papură Vodă! Parlamentul a votat, cândva, lege nouă pentru protecţia liniştii publice. Ei, şi ce?