Mircea Radu IACOBAN

Poate fi acceptabilă și, mai ales, utilă o altă abordare a temei „Centenarul Marii Uniri”? Cum s-ar cuveni citit titlul „Centenarul – lecturi particulare”? Cartea a publicat-o recent condeierul băcăoan Constantin Călin, care declară în cuvântul introductiv: „Îmi pune sare pe nervi adesea impresia de ipocrizie pe care mi-o lasă oratorii, alura factice, afectarea groasă, tonul lozincard, exaltarea, atitudinea deloc reflexivă (...) E dezagreabil să vezi cum o retorică abuzivă golește noțiunile de război și unire de miezul lor dureros, și le transformă în ceva gumilastic, sportiv.” Fiindcă „războiul a fost o verificare a naturii umane sub raportul rezistenței fizice, dar mai ales a celei morale”, autorul își propune să ignore corul entuziasmelor aniversare, investigând triste amănunte ignorate, așa cum le relevă paginile gazetelor vremii, rar cercetate de cineva, mai ales că-i vorba despre ziare din provincie, unele obscure și cu apariție meteorică. Sigur că, la ceasul aniversării unor istorice împliniri, suferința de odinioară se convertește firesc în bucurie mândră, „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. „Lectura particulară” cutezată de Constantin Călin are ca sub temă lupta împotriva uitării, cerând și o moderare a discursului inflamat, întrucât „nu serbăm un secol de împliniri”: „Disensiunile, vorbăria, tergiversările, au subminat încă de la primii pași construcția unei Românii Mari rezistente, indestructibile. Deși s-au înregistrat și progrese, ceea ce s-a realizat după război e radical diferit de speranțele generate de acesta” (ai spune că-i un dat, observația potrivindu-se mănușă românilor și după cele întâmplate în 1989). În noaptea de 14 spre 15 august 1916, România își anunța intrarea în prima conflagrație mondială. Au sunat cu încredere și nădejde toate clopotele bisericilor – aceleași clopote care, după aceea, aveau să răsune tot mai des, obsedant, la înmormântări. Au urmat frigul crunt, foamea, tifosul exantematic, copleșirea Iașului cu sute de mii de refugiați și, una după alta, înfrângerile pe front ale unei armate pe cât de însuflețite, pe atât de prost înzestrate: „Soldații trebuiau nu odată să taie bucăți din propriile mantale pentru a le folosi ca tălpi de opinci, ori ca petice pentru diverse rupturi produse din cauza sutelor de kilometri făcuți pe jos după retragerile din Ardeal”. Fuga necurmată de dușman în primii ani ai războiului a transformat regimentele „în șiruri dezordonate de fantome. Murdari, rupți, fără ranițe, unii chiar fără armă, mergând în deplină neorânduială, soldații noștri mult departe de a mai avea ceva milităresc în înfățișarea lor” (sunt notațiile lui Șt. Zeletin). Tifosul făcea sinistre ravagii: un singur corp de armată a pierdut – nu pe front, ci „acasă”, adus în refacere, mii și mii de oșteni! Au pierit și sumedenie de medici, între care francezul Clunet, cu aproape întreaga lui echipă venită din Hexagon să stăvilească epidemia care augmenta ororile războiului. Gazetele au introdus rubrica „Întrebări despre cei dispăruți”, unde se tipăreau neîncetat anunțuri de tipul „Cine știe ceva despre soția mea Paraschiva Costea Florea din Ialomița-Pribegi, refugiată împreună cu cei șapte copii la Tecuci?”– „în câte trei rânduri, o dramă cum n-a închipuit Eschyl”, comenta gazeta „România”. Foamea făcea ravagii, așa că biserica a suspendat în chip excepțional Postul Paștilor. Pimen, mitropolitul Moldovei și Sucevei, dădea dezlegarea de a fi folosite „în acest post orice bucate mai îndestulătoare, până chiar și carne (...) căci nu mâncarea, ci faptele ni le va socoti Dumnezeu”. Era dezlegare, dar de unde și „bucate îndestulătoare”? La Brăila, de exemplu, se asigurau următoarele rații săptămânale de familie: 500 grame fasole, 200 grame carne (când este) și 5 kg făină de porumb. Războiul adusese cu sine ura (dar și mila – voi reveni): „Atrocitățile comise mai ales de bulgari asupra femeilor și copiilor sînt atât de înfiorătoare încât nu se pot tipări și au indignat până și pe austro-germani.” Pe front începuseră dezertările, dar și rafalele de condamnări la moarte și execuții sumare despre care nu s-a prea amintit în producția editorială a Centenarului, deși gazetele vremii le-a consemnat din abundență. Dezertaseră până și ofițeri considerați „podoaba armatei” (Crăiniceanu, Sturdza ș.a.)! La Iași, capitală de război, politicienii își continuau „întocmai ca pe scena unui teatru de păpuși sforăria fatală care ne-a făcut să dănțuim în bălțile de sânge așa precum am dănțuit” (Gala Galaction). Dincolo de soarta oșteanului luat de la coarnele plugului, a ofițerilor patrioți și a intelectualității rămasă credincioasă Tronului, autorul așază alte pete de lumină într-o tramă negru-cenușie vorbind despre regina Maria și regele Ferdinand (în opinia mea, regina a avut o contribuție mai mare în conducerea diplomației și a războiului decât regele-consort) ori despre „învingătorul de la Mărăști”, „Tata Averescu” (și aici aș propune o nuanțare, evident, pe propria-mi răspundere, fiindcă rămâne de discutat cel puțin relația Averescu-Prezan). O carte incitantă, bine scrisă și impecabil construită, la care, cu alt prilej, îmi propun să revin.