Mircea Radu IACOBAN

Am relatat cu alt prilej schimbul de replici dintre amicul meu, profesor universitar purtător de barbă, şi tânăra frizeriţă (pardon: „stilistă”) ce l-a întrebat cum să-i aranjeze podoaba capilară. Profesorul a cerut să nu fie tuns „cu cioc”, precum Lenin, iar fata, neştiutoare şi nedumerită, a replicat cacofonic: „Ca cine?” N-auzise de Lenin! Taman când prin vecinătăţi au şi început pregătiri pentru sărbătorirea, la primăvară, a celor 150 de ani de la naşterea „marelui dascăl al omenirii”! Deci, cvasiimposibilul s-a produs: tinerimea română şi-a luat permisiunea să ignore existenţa lui Vladimir Ilici, a cărui imagine hipertrofiată a sufocat pur şi simplu mentalul generaţiei mele! În toate oraşele şi orăşelele, strada principală se numea Lenin. Statuile şi busturile „genialului” se iţeau de pretutindeni, începând cu pieţele centrale şi până-n curtea grădiniţelor. Poeţi i-au închinat ode (ce n-ar da ei să uite, dar, mai ales, să se uite!), compozitorii, cantate, iar importanţi pictori şi sculptori cereau indicaţii de la raion, în funcţie de tema compoziţiei, cum să-l înfăţişeze pe Lenin: cu şapcă sau fără şapcă?

Încă din perioada interbelică s-au scris şi-n România pagini exaltate dedicate liderului comunist, iar N.D. Cocea se spune că este autorul celui dintâi portret european literaturizat: „Ultimul articol încorona într-o singură frază toată opera de pace şi socialism a marii nopţi revoluţionare (...). Lenin a ridicat şi el braţul în aer, a votat şi a lăsat să-i cadă palma întinsă, grea, masivă, peste toate privilegiile trecute, ca un cuţit al ghilotinei...” etc., etc. În pofida notorietăţii, personalitatea celui închis în cuşca de sticlă din mausoleu a rămas cunoscută doar prin clişee şi poncife. Cum-necum, în mentalul cetăţenilor Rusiei, Lenin se află şi acum, în 2020, la loc de cinste: patru din cinci ruşi se împotrivesc îndepărtării statuilor, 41% continuă să aibă „o imagine pozitivă a persoanei marelui dascăl”, iar „exponatul” a rămas în mausoleu.

Putin n-are îndoieli: „Trupul lui Lenin trebuie să rămână în Piaţa Roşie. După mine, nu trebuie atins, cu atât mai puţin cu cât viaţa şi destinul multor oameni rămân legate de reuşitele trecutului, de anii sovietici.” Cum se ştie, Stalin a ocultat anumite episoade biografice semnificative, iar istoriografia vremii n-a avut oricum curajul (citiţi: dezlegarea) să opereze cu alte date decât oferea Cursul scurt de istorie a PC(b). Au circulat varii legende cu privire la originea lui Lenin. Treaba-i încurcată, deşi bibliografie ar fi destulă. Iată adevărul-adevărat, aşa cum reiese din litera documentelor de stare civilă. Străbunica lui Lenin era rusoaică. Străbunicul s-a numit Moise Iţikovici Blank, mai târziu convertit la creştinism. Bunicul, doctorul Blank, s-a căsătorit cu nemţoaica Ana Grosscopf. Cealaltă bunică a fost calmâcă (calmâcii: budişti, adepţi ai lamaismului). Tatăl, Ilia Ulianov, figurează în acte ca rus. Şi, cum se spune, „Ivan, moldovan”!

Revoluţia rusă - şi asta s-a demonstrat copios cu documente, doar Wikipedia omite să le amintească – a fost nutrită mai ales din fonduri asigurate de... Germania, interesată în şubrezirea frontului şi ţarismului – deci nemţii şi-au plătit cu bani grei umilinţa ce va să vină în 1945!

Dac-ar exista îndoieli cu privire la atribuirea titlului de „tartor al terorii” (printre candidaţi: Stalin, Hitler, Pol-Pot...), locul I (cu coroniţă) nu-i poate aparţine decât lui Lenin. Care spunea, într-o cuvântare rostită în plenul Comitetului Central: „Nu trebuie să omorâm numai anumiţi reprezentanţi ai burgheziei; trebuie să executăm sugrumarea în masă a întregii burghezii.” Emulii săi (Krâlenko) i-au dus preţioasele indicaţii mai departe, către zenitul terorii: „Trebuie să-i executăm nu doar pe vinovaţi, dar şi pe nevinovaţi. Executarea nevinovaţilor va impresiona şi mai mult publicul.”

Dar să revin la dialogul universitarului cu frizeriţa. S-a terminat astfel: „Atunci, tunde-mi barba ca a lui Marko Bela.” Fata a înţeles imediat: „Păi, spuneţi aşa!”

Unul dintre lăudătorii lui Lenin, suprarealistul Louis Aragon, spunea: „Clipă după clipă, viitorul apasă pe prezent şi-l face amintire.” Numai că, oricum selective, amintirile îşi au izvorul înfiripat din cele trăite, citite, văzute, ascultate, visate, împlinite, ratate – dacă la subiectul cutare fila de odinioară e tabula rasa, de unde amintire? Poate-i bine că tânăra n-a auzit de Lenin, poate nu...