Mircea Radu IACOBAN

Temerea că „se strică limba!” nu-i deloc nouă; dimpotrivă. Mai  ales de pe la mijlocul veacului XIX încoace, n-a fost răstimp în care să nu se clameze nevoia de veghere la sănătatea limbii – tocmai pentru că-i vorba de un organism viu, fireşte deschis către evoluţie. Care, necontrolată şi copleşită de indulgenţele oferite uzului, se poate preschimba în involuţie. Dar, la urma urmei, care-s hibele cele mai moţate şi ce se mai  poate face după temeinica lor încuibare în vorbire? Mai nimic. Să ne amintim spusele lui  Noica: „Un cuvânt e un arbore (...) A prins rădăcini în huma ţării, s-a bucurat de ploile ei, a crescut şi s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi, iar aşa cum este, nu poate fi mutat din loc, transplantat, tradus.”Întâia zestre ce-o capătă românul, încă de la naştere, sunt cuvintele, parte constitutivă a spaţiului mioritic înţeles şi-n dimensiunea lui spirituală. Dacă prin sintagma „limba noastră” numim o proprietate colectivă gestionată prin individualităţi, atunci înţelegem în bună măsură nepăsarea şi indolenţa care-şi fac de cap într-un domeniu ce s-ar cuveni considerat nu obor, ci altar. Limba română n-o mai cizelează creatorul anonim, n-o mai plămădesc scriitorii, n-o mai „distribuie” şcoala, n-o mai recomandă şi susţine presa scrisă, n-o mai normează Academia, ci două foruri prea puţin responsabile: televiziunea şi radioul, mai ales prin intermediul emisiunilor sportive. Veţi spune că  radioul şi televiziunile ar avea şi unele preocupări stimabile în domeniu, patronând emisiuni (firave şi lăturalnice!) de cultivare a limbii. Geaba, dacă pe post şi realizatorii, şi invitaţii, inclusiv miniştrii, vorbesc tot ca la Mandravela! Oricât ar predica profesorul de română de la catedră şi lingvistul de la amvonul presei de specialitate, norma o face şi o impune mai ales micul ecran.  Lipsa generală de cultură lingvistică elementară furnizează eternă nesiguranţă şi explică imitaţia servilă: dacă aşa se spune la TV, aşa este corect. Şi nu e! Iar pecinginea se întinde ca râia! Până mai anii trecuţi, versul eminescian „trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri” era considerat impecabil. Nu mai e. Ar trebui rescris după ultima modă TV şi ar suna „Trecut-au anii CA ŞI norii lungi pe şesuri”. De ce? De proşti ce suntem! (scuze, altă rimă n-am avut). Epidemia lui CA ŞI s-a lăbărţat peste biata limbă română şi a copleşit-o: vorbitorii din toate straturile sociale şi cu orice nivel al instrucţiei se simt obligaţi să proptească în coasta nevinovatului ca un inutil şi agramat şi. Explicaţia-i de-a dreptul hazlie: spre a ne feri de cacofonii. A fost acceptată  tacit  plasarea  artificială şi, în fond, incorectă, a unui şi-tamponîn cele câteva cazuri în care o anume pudoare a exprimării justifica umbreluţa protectoare. Nimeni nu se miră, însă, când umbreluţa şi este arborată fără nici o justificare, parazitând pur şi simplu exprimarea limpede ca lacrima... pardon, ca şi lacrima. Urmăriţi vorbirea oricui la posturile TV şi veţi vedea cum pur şi simplu CA ŞI l-a desfiinţat pe singuraticul ca. Ce alt semn al ignoranţei şi inculturii suverane mai elocvent şi mai explicit decât acesta? Tot Noica spunea: „Dacă într-o zi, ca (fără şi, n.n.) vorbitori de limbă română, nu vom mai face deosebirea dintre <către> şi <spre>, vom trăda spiritul limbii. Esenţiale omului îi sunt nuanţele de înţeles. Esenţiale îi sunt cuvintele.” Şi tocmai o epidemie de „către”, izvorâtă din nou din comentariile fotbalistice (cap de afiş un oarecare Pris sau Prisc la Look tv – am mai  scris despre el cu alte neplăcute prilejuri) parazitează în galop exprimările simple şi  corecte, complicând absolut inutil comunicarea: mingea nu mai este şutată de Popescu, ci de către Popescu, drept pentru care „în popor” cererea nu mai  este semnată de Ionescu, ci... de către Ionescu. Un şuvoi de „către” se lăfăie ilicit în postata comunicării românului atent la „lecţiile” radio-tv – ceea ce trădează alarma incultului  dornic să se exprime cât mai îngrijit luându-şi modele... de unde nu-i cazul. Şi nicăieri nu văd vreun semn că s-ar sesiza cineva – inclusiv institutele de profil ale  Academiei!

   La început a fost cuvântul. Dac-o ţinem tot aşa, la sfârşitul sfârşitului fi-va victorios cuvântul strâmb, pocit şi ne-neaoş. Fiindcă unde nu-i ştiinţă de carte...