Mircea Radu IACOBAN

Atât de des s-a vorbit, cu prilejul aniversării celor trei decenii de la Revoluţie, despre „comunismul” românesc, încât mă simt obligat (deși-i riscant înotul împotriva curentului!) să reiau pilda cu capra: oşteanul sovietic însărcinat să pască patrupedul s-a întors fără capră la unitate. Luat la întrebări, răspunde afirmativ la toate: da, dimineaţă a dus capra pe imaş, da, a păscut acolo toată ziua, da, seara, a adus-o acasă. La întrebarea finală însă, „unde-i capra?”, ripostează de fiecare dată mirat: care capră? Mă tem că astfel s-ar cuveni reacţionat ori de câte ori vine vorba despre răscondamnatul comunism românesc: care capră? Fiindcă automatismele vieţii cotidiene au impus un abuz terminologic intrat, din comoditate de gândire, în uzul general: arătăm cu degetul în direcţia unei fantoşe: nimeni n-a văzut-o… fiindcă n-a fost să fie. Comunism, la noi?

Orice tribunal al istoriei s-ar cuveni să ţină seama de regula elementară potrivit căreia, înainte de a fi judecat, inculpatul trebuie identificat şi legitimat. Validarea legitimării, şi în cazul comunismului, n-o poate face decât recursul la definiţie; după ce ai apelat la ea, nu-ţi rămâne decât să constaţi cu stupoare că, pusă faţă în faţă cu realităţile româneşti ale sfârşitului de veac XX, nimic nu se leagă, nimic nu se potriveşte. Atunci, care… capră? Cum bine (şi degeaba!) se ştie, comunismul face parte dintre marile utopii ce au iluzionat omenirea – iar utopia vieţuieşte şi, eventual, rodeşte, doar în raftul bibliotecii.

Pretutindeni în lume, invocarea comunismului şi arborarea lui pe drapel n-au fost, până la urmă, altceva decât manevre menite să camufleze dictaturi de clan. Aşa s-au încuibat stalinismul, maoismul, titoismul, castrismul, kim-ir-senismul, putinismul, la noi, dejismul şi ceauşismul. Ne întemeiem demonstraţia chiar pe definiţia dată de dl Tismăneanu în 1981 („Micul dicţionar politic…”, Ed. Politică, pag. 98-99 – de remarcat că, în cuprinsul aceluiaşi dicţionar, dl Tismăneanu condamnă fără drept de apel… capitalismul, proorocind profetic omenirii… luminos viitor comunist!). Pentru a fi comunistă, o societate trebuie să fi înfăptuit „cel mai generos principiu al repartiţiei – de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”. S-a petrecut aşa ceva în România? Nu merge nici ca glumă! Apoi, în comunism „vor fi dispărut diferenţele dintre sat şi oraş”. Or fi dispărut oare şi n-am prins noi de veste? Mai departe: „sunt înlăturate diferenţele esenţiale dintre munca fizică şi cea intelectuală”. Altă glumă bună, dacă ne raportăm la România ceauşistă. Comunismul presupune, apoi, „o foarte înaltă productivitate a muncii sociale, întemeiată pe mecanizarea, automatizarea şi cibernetizarea producţiei”, şi pe „nivelul înalt al forţelor de producţie, obţinut pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii”. I-auzi! Poate la nemţi, poate la japonezi! Ar fi trebuit să fi dispărut clasele sociale etc., etc.

Întreaga tentativă de definire, care se întinde pe două pagini, arată limpede că, de fapt, nici la noi, nici nicăieri în lume n-a existat vreodată comunism, ci totdeauna a fost vorba doar de o umbrelă boită ideologic, menită să ascundă cumplite dictaturi de clan. Comunismul ca ideal utopic (repet: utopic!) porneşte de la premise apropiate de doctrina creştină (!) şi-i profund incorect să faci responsabilă o idee, fie ea şi exaltată, fantastă, naivă, onirică, de modul în care s-au învrednicit unii s-o traducă în viaţă. Ca şi cum ai condamna creştinismul pentru ororile inchiziţiei, ori mahomedanismul pentru teroriştii care se aruncă în aer invocându-l pe Alah. Aici e aici: nu comunismul se cuvenea condamnat, ci regimurile ilicit intitulate comuniste! S-ar putea vorbi cel mult de un socialism românesc, şi acela incipient şi găunos, nicidecum de comunismul căruia i s-a menit, încă de la naştere, să rămână-n veci dincolo de zare. Nu se încumetă însă nimeni să condamne… socialismul, fiindcă ar indispune grav o mare parte a eşichierului politic european.

Formula „comunismul românesc” vădeşte, poate, o comoditate de exprimare, dar şi una de gândire, dimpreună cu intenţia ascunsă de a preschimba iluzia unei fantasme într-o făptură reală, înzestrată cu Kalaşnikov: păziţi-vă! Când, de fapt, paza bună (ce nu ne-a putut feri de ceauşism) s-ar cuveni direcţionată către adevărata ţintă: instaurarea dictaturilor de orice culoare şi sleirea democraţiei.

La anul și la mulţi ani!