Mircea Radu IACOBAN

La Iaşi, în ultimii ani ai ceauşismului, supravegherea poliţienească a sectorului „Artă şi cultură” se exercita deosebit de brutal, adesea „la faţă de cortină”, din ce în ce mai direct şi fără prea multe menajamente. Rămâneau (multe au rămas şi-acum) necunoscute numele reale din reţeaua turnătorilor, precum şi, în mare, evantaiul procedeelor şi datele mecanismului tehnico-organizatoric al represiunii, dar se cam ştia de cine trebuie să te fereşti şi când este cazul să foloseşti tehnica semnalizării false indicând o direcţie, pentru a încerca să virezi cu prudenţă într-alta. Recent apăruta carte „Revoluţia ascunsă” (Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2019) face publică o nouă şi consistentă tranşă de documente ale Securităţii ieşene. Sumedenie de surprize!

Analizându-le, Ioana Diaconescu, una dintre cele mai autorizate cercetătoare ale domeniului, este în măsură să aprecieze că, la Iaşi, „măsurile luate în instituţiile de cultură de orice fel şi mai ales cele împotriva formaţiunilor scriitoriceşti şi a scriitorilor de toate categoriile sunt aici cu mult mai severe decât în alte zone ale ţării (...) urmărirea informativ-operativă, în cazul Iaşului cultural, este mai dură şi mult mai amplă.” Autoarea culegerii de documente comentate (realizată împreună cu Cassian Maria Spiridon) întrezăreşte şi explicaţia: „Era supravegheată atent o zonă din România (...) pentru tradiţia ei culturală şi religioasă, pentru rezistenţa în faţa comandamentelor politice a celor ce alcătuiau elita intelectuală, vârstnică sau mai tânără a Iaşului cultural.”

După cum atestă documentele, prioritar erau supravegheate, în ordine, Asociaţia Scriitorilor, apoi Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, Editura „Junimea”, revista „Convorbiri literare” şi revista „Cronica”. Apoi urmează un lung şir de cercuri şi cenacluri literare, şi abia după aceea instituţiile care, teoretic, ar fi prezentat un mai serios potenţial de ivire a „vreunei acţiuni ostile care ar putea afecta în orice mod securitatea statului, ori ar contraveni politicii partidului” (Teatrul Naţional, Opera de Stat, Filarmonica, Filiala Academiei, centrul universitar, filialele muzicologilor şi artiştilor plastici ş.a.m.d.). Cum se vede, cercurile literare în care 400-450 de tineri din tot judeţul, cei mai mulţi anonimi, îşi citeau poeziile se „bucurau” de o disproporţionată atenţie; până la urmă, s-a dovedit întemeiată, câtă vreme din nucleul „Frontului popular” care a iniţiat şi organizat actul protestatar de la 14 decembrie, considerat a fi semnalul Revoluţiei Române, au făcut parte foşti membri ai cenaclului de la Combinatul de Utilaj Greu. Şi-a jucat rolul ei în „stăpânirea situaţiei operative” şi în eşuarea iniţiativei revoluţionare ieşene în primul rând „plombarea” cenaclurilor cu „surse informative” – la cenaclul CUG (se raportează încă din 1985), fuseseră infiltraţi doi turnători plus încă doi din „legătura proprie”, aşa că delaţiunile la momentul oportun au fost în măsură să determine contramăsurile cunoscute.

Documentele din carte arată că în „Sectorul artă-cultură, supravegherea informativă se realiza cu un potenţial alcătuit din 56 de surse (31 informatori, 10 colaboratori, 10 surse PCR, 5 case de întâlniri), că au fost recrutate 6 noi surse de informare”... etc., etc. Altă statistică ilustrează „efortul de prevenire”, raportându-se 1 avertizare, 3 atenţionări, 4 influenţări pozitive (? n.m.), 16 informări trimise organelor de partid, 32 semnalări la conducerile instituţiilor de cultură, 4 avize negative (n.m.: la plecări în străinătate), 134 prelucrări, precum şi recurgeri la „tehnica operativă” – adică, instalarea de microfoane – şi la filaje. (Foarte interesant este faptul că nu numai Iaşul trimitea rapoarte confidenţiale la Bucureşti, ci şi din Capitală soseau informări privindu-i pe ieşenii care trebăluiau prin străinătăţuri!

La paginile 173-176 am avut surpriza să aflu, relatată în amănunt, întâlnirea pe care am avut-o în 1986 la Budapesta cu conducerea Uniunii Scriitorilor din Ungaria pe tema încheierii Convenţiei de colaborare între cele două Uniuni în viitorii doi ani. Relatarea este amplă şi foarte exactă – utilă completare biografică, episodul îl uitasem de mult! Mă-ntreb însă... care va fi fost sursa? Revenind la cercurile şi cenaclurile literare: cea mai simplă cale de „stăpânire a fenomenului” rămâneau... „cadrele” care, se ştie, „hotărăşte totul”. Conducătorul Cenaclului literar „Ion Creangă”, de pe lângă Casa de Creaţie Populară, era fost ofiţer de securitate, şeful Cenaclului de la Casa de Cultură a Studenţilor aşijderea; cu toate astea, ambele cenacluri au fost infiltrate şi cu 7 informatori, plus încă 8 ai Biroului 2, serviciul 1 (?). Să fie! Se semnalează şi un fapt mai puţin obişnuit: Cenaclul „Caragiale” este frecventat de elementul „Mugur”, cunoscut ca fost membru legionar. Dar nu-i o problemă, fiindcă „este informator al organelor noastre” ...