Marius SUIU

Cu prilejul Simpozionului „Trei decenii de la Revoluţia Română. 14 decembrie 1989, Iaşi”, s-a lansat o carte ce îmi îngădui s-o consider nu numai bine-venită, ci şi întru totul necesară: „Revoluţia ascunsă”. După 30 de ani, apele Revoluţiei încă nu-s deplin limpezite, printre momentele ei controversate aflându-se chiar debutul amplei mişcări revendicative, prin tradiţie atribuit capitalei Banatului: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”. Numai că înaintea acelui onorant „azi” timişorean a existat un „ieri” ieşean ce continuă să fie ignorat în pofida unei cât se poate de evidente realităţi faptice şi a numeroaselor opinii autorizate ale istoricilor care-l validează fără urmă de şovăire. Episodul ieşean, atunci când, rar, este evocat în luări de poziţie oficiale, rămâne tratat cu superioară îngăduinţă, în treacăt, „ca să fie”, parcă pentru a se preveni o repoziţionare pe imaginara linie de start a revoluţiei, soldată cu deposedarea timişorenilor de prioritatea ce li se cuvine. Fals: poate-i prea mult spus că revoluţia din 1989 a izbucnit la Iaşi (Răzvan Theodorescu conferă zilei de 14 decembrie calitatea de „început al Revoluţiei Române”), dar asta nu înseamnă că „Revoluţia ascunsă” din Moldova n-ar avea un loc important şi demn de relevat în cronologia evenimentului. Sintagma cea mai potrivită consider că ar fi „a dat semnalul” – ceea ce, în faţa evidenţei faptelor consemnate de istoria clipei, rămâne imposibil de negat. Și, oricum, nu văd în asta nicio ştirbire a meritelor bănăţenilor. Continuă însă, într-un ciudat duel al orgoliilor, nu numai încercările de minimalizare a semnificaţiilor agitatului 14 decembrie ieşean, dar şi tendinţa totalei excluderi a tentativei revoluţionare moldave din inventarul fierbinte al evenimentelor. S-ar părea că lăsarea Iaşului într-un nemeritat con de umbră permite un transfer de capital politic către alte persoane şi entităţi ce au ajuns să vehiculeze şi teorii aberante potrivit cărora n-a fost vorba decât despre o... punere în scenă regizată de KGB (cum susţine şi Alex. Stoenescu în cartea sa „Istoria loviturilor de stat în România”. Apropo: ar fi teribil de ciudat şi nelogic să avem de a face cu o revoluţie până la chindie, după care mintenaş să se preschimbe în lovitură de stat – de altfel, n-ar strica de s-ar consulta şi Dicţionarul, nu de alta, dar nimic din cele petrecute la noi nu se încadrează în litera ori spiritul definiţiei loviturii de stat). Cât priveşte momentul ieşean: trecutul ne oferă lecţia unui precedent de zici că-i „copy-paste”: toate, dar absolut toate tratatele de istorie a românilor consideră că, în martie 1848, tinerii revoluţionari moldoveni adunaţi la Hotelul ieşean „Petersburg” au dat semnalul începutului Revoluţiei Române de la 1848. Ca şi în 1989, fără violenţe: n-au fost victime, tentativa a eşuat, iar „capii” revoltei au fost arestaţi. Maliţioşii chiar afirmă că protestatarii au ameninţat stăpânirea agitând linguriţele din ceştile cu ceai... Și atunci şi acum au fost implicaţi literaţi moldavi (Alecsandri la 1848 şi, păstrând proporţiile, poeţii Cassian Maria Spiridon şi Nicolae Panaite la 1989) – de altfel, „zavera” de la Hotelul „Petersburg” a şi fost denumită „revoluţia poeţilor”. Eşec în veacul XIX, eşec în veacul XX, dar actul protestatar premonitoriu este de necontestat, are importanţa lui certă şi a rămas înregistrat istoriceşte ca atare, înpământenindu-se şi formularea „a dat semnalul Revoluţiei”. Ce s-a petrecut atunci la Iaşi se ştie, drept pentru care doar rezum: un grup de tineri de la Combinatul de Utilaj Greu, mamut industrial care se confrunta cu mari dificultăţi cerându-i-se performanţe concurenţiale într-o economie strict centralizată, au avut curajul să imagineze şi să încerce organizarea celei dintâi ieşiri în stradă declarată de la bun început anti-comunistă şi anti-Ceauşistă. Toate episoadele protestatare schiţate până atunci au avut un punct de pornire întemeiat pe revendicări în primul rând de ordin material, de la care se ajungea fireşte la contestări politice. În manifestul „Chemare către românii de bună-credinţă”, ieşenii grupaţi ilegal într-un „Front popular” cereau răspicat „Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura ceauşistă care a adus poporul întreg în pragul desnădejdii (...) Stă în puterea noastră şi nu numai a noastră să ne eliberăm de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră” etc. etc. Cu litere confecţionate din radiere de cauciuc s-au imprimat invitaţii („Participaţi la demonstraţia din Piaţa Unirii la 14 XII ora 16”), risipite în tot oraşul – drept pentru care (turnătorii îşi făcuseră datoria) au fost luate măsuri excepţionale de ripostă: staţia de tramvai din Piaţa Unirii a fost mutată, perimetrul a fost înconjurat cu maşini ale pompierilor, hotelul de vizavi a fost ocupat de „sportivi” participanţi la „Dinamoviada” de judo ş.a.m.d. Și, desigur, „capii” revoltei au fost arestaţi înainte de a-şi putea rosti discursurile la prezumata demonstraţie din Piaţa Unirii. Un eşec, dar un eşec onorant, purtător de înalte şi incontestabile semnificaţii: semnalul Revoluţiei a fost dat la Iaşi şi la 1848, şi în 1989.