Mircea Radu IACOBAN

Cineva, binecuvântat cu simţul umorului, a postat pe internet un distih cât se poate de actual: „De la Nistru pân′la Tisa / Toţi picăm la Testul Pisa!” Și chiar aşa-i: am izbutit să găsesc un exemplar al testului PISA propus în aprilie 2018 spre rezolvare unui număr de 5000 de elevi români din clasele VII, VIII şi IX şi am constat că, de nu eşti familiarizat cu astfel de texte-capcană, oricât de matur ai fi, intri în derută de la prima întrebare! Ce-i cu testele astea? Merită să credem în ele? Merită ceva atenţie? Nu-i gazetă care să nu fi comentat rezultatele alarmante ale şcolerilor noştri, considerate a fi cele mai slabe din ultimii 9 ani. Probabil că realitatea, într-adevăr, asta-i. Testarea s-a organizat sub patronajul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), for internaţional din care România nu face parte. Nu că n-ar vrea, dar nu-i primită (a cerut fără succes statut de membru OECD şi în 2004, şi-n 2012, şi-n 2016, şi-n 2017), în vreme ce state precum Ungaria, Polonia, Grecia ş.m.a. au fost primite în unanimitate de la prima solicitare. Câtă vreme nu suntem membri, nu văd de ce OECD cercetează atât de asiduu realităţile româneşti, stabilind întristătoare clasamente general-europene: dacă tot nu ne vreţi membru, lăsaţi-ne în tristeţea noastră! Nu ştiu cât de benefică pentru România ar fi aderarea, probabil va fi fiind, câtă vreme tot batem fără spor la poarta OECD; oricum, nu pot fi suspectate cifrele revelate de teste, deşi, desigur, nu teste aşteptăm în primul rând de la o organizaţie internaţională cu profil economic. 90 de ţări au participat la Testul PISA; în 72 elevii au utilizat computerul, iar în alte 7, mai amărâte, între care şi România, s-a scris cu pixul pe hârtie (bine că nu ni s-a impus tăbliţa de ardezie). Sigur că un text scris de mână este mult mai trădător decât cel cules pe o tastatură, coborându-te încă de la caligrafie într-un soi de Neanderthal al comunicării. La computer pot fi programate setări de auto-corectură, se mai poate apela la Google şi Wikipedia, iar bietul pix n-are (deocamdată) astfel de însuşiri... Împrejurări care ar putea influenţa cumva rezultatul final, dar nici într-un caz în măsură să conteste o tristă realitate: în materie de educaţie, „tot-napoi o dăm ca racul”! Ce să mai zici când afli că 44% dintre elevii noştri (doar 39% în 2015!) sunt, de fapt, analfabeţi funcţionali: pur şi simplu nu înţeleg textul citit?! Dar mă-ntorc şi zic: de s-ar iniţia un astfel de test în rândul parlamentarilor şi la vârful ministerelor? O dictare de o frază, nu mai mult, şi nu numaidecât din Creangă! În „epoca de aur”, educaţia precară era pe post de atu la dosar, susţinând „originea sănătoasă”, prefigurând supunerea şi devotamentul. Nu s-au dat teste, dar s-au păstrat dosarele: „Mam născut în comuna Petreşti... am făcut şcoala primară în comuna în care mam născut...dintre cei care mă cunoaşte... miau făcut legătura cu Stere... miau adus la confruntare...” Sunt fragmente din autobiografia aflată în dosarul de cadre al unui personaj ce a marcat apăsat destinele României. Cum bine se vede din fragmentele scrise „manu propria” şi citate mai sus, „savanta de largă recunoaştere mondială” era, de fapt, semi-analfabetă. Nici celor patru clase urmate la Petreşti (şcoală cu un singur învăţător şi clase comasate) n-a putut să le facă faţă, fiind mereu corigentă la aproape toate materiile şi, în clasa a IV-a, repetentă. Fără să-şi dea seama, cel care i-a pus Lenuţei (încă nu era Elena...) întrebările chestionarului verificărilor din 1949 a consemnat o realitate memorabilă: „Ce limbi cunoaşte?” Răspuns: „NU”. Nici una, adică. Gura păcătosului adevăr grăieşte: nici româna! Unde credeţi că a lucrat Lenuţa după 1944? La sectorul... „Cultură şi Educaţie” (1947), după ce, în 1946, judeţeana de partid îi încredinţase Secţia... şcoli! Coana Leana n-o fi fost o „analfabetă funcţional”, fiindcă, pe dos, citea şi înţelegea corect (adică, totdeauna într-un singur sens – propriul ei avantaj) cele spuse şi scrise flagrant incorect, altfel n-ar fi izbutit să acapareze atâta putere, până la urmă subjugându-l total şi pe „eroul între eroi”. Azi toate s-au schimbat: dacă nu ştii calcula suprafaţa cercului, lasă-te de politică şi înapoi la cratiţă! Enciclopedist, omul veacului XXI, de n-are un doctorat şi un raft de cărţi publicate-n puşcărie, barem carte de vizită are. Dacă-i scrisă corect, ajunge... Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă s-ar solicita acum (şi publica) o pagină scrisă „manu proprie” unor mult prea stimate doamne din elita elitelor. Dumneavoastră, cui aţi propune să i se dea prima dictare?