Mircea Radu IACOBAN

Când văd ce nume sunt vânturate prin gazete pentru candidatura la funcția de selecționer-antrenor al oloagei noastre Naționale mă ia cu frig: din totdeauna am detestat circarii, iar pe lista „scurtă” apar numele lui Șumudică și Dan Petrescu. E arrivato Zampano! În incinta stadionului, alături de show-ul major desfăşurat pe teren, mai furnizează emoţii alt etaj spectacular, cel al tribunelor, uneori mai atractiv decât meciul în sine, dar şi partiturile solistice din planul II, repede identificate şi valorificate de camerele tv. Unele se nutresc din amănunţimi (cum ar fi atât de inteligenta şi de expresiva mimică a lui Becali), altele imortalizează prestaţii individuale ţinând mai degrabă de circ. Nu de mult, arbitrul care a acordat aiurea un 11 m. pentru FCSB la un fault comis... tocmai de jucătorul FCSB (Tănase!) a fost făcut praf de gazete, care l-au notat cu 3 și l-au acuzat de premeditare, rea intenție, numai hoție nu s-a spus direct. Foarte bine, așa merita fluierașul, dar noua ispravă frauduloasă a circarului cu crampoane n-a condamnat-o nimeni – fiindcă ne-am obișnuit cu simulările profesioniste marca Tănase, cu anti-jocul, cu tragerile de timp, cu protestele, cu golăneala pe teren. Am văzut destul fotbal în lumea largă, dar nicăieri înflorind ca la noi specia antrenorului zărghit şi săltăreţ, care oferă mereu jenante spectacole pe tuşă, îşi smulge părul, urlă la arbitri, ţopăie, dărâmă paravane şi stârneşte panarame. Fiindcă suntem latini vulcanici? Şi Hererra a fost latin, latini sunt şi Lippi, Murinho, Capello – i-aţi văzut vreodată să-şi calce şapca în picioare (cum făcea Hizo), să vadă toate faulturile pe dos (Dan Petrescu), să implore agresiv divinitatea (Şumudică), să spargă panouri (Cârţu)? Am răsuflat o vreme, fie şi-n împrejurări episodice, în preajma unor antrenori români intraţi în legendă: Covaci, Oană, Angelo Niculescu, Mircea Lucescu. Firi echilibrate (excepţie: Teaşcă, dar, de regulă, în afara terenului), meseriaşi serioşi, niciodată tentaţi să se scălămbăie pentru tribune, concurând reprezentaţia de pe teren şi făcând circ pe tuşă. Păi – mi s-ar putea replica – fiindcă unii dintre ei nici nu-s latini până la capăt. Adevărat: Pişti Covaci era român după mamă, ungur după tată, evreu după bunici şi sârb după străbunici. Ilie Oană s-a născut la Harbor, în America, din părinţi ardeleni, și, oricum, a venit pe lume sub tutela altor astre. Dar mamele-s românce, fiii au gena, au trăit în România, aşa că alta-i, din păcate, pricina aplecării către clovnerie. Angelo a pus cândva punctul pe i: „totul pleacă de la educaţie, sau, mai bine zis, de la lipsa educaţiei.” La urma urmei, ce-i mână în luptă pe antrenorii expansivi-explozivi-circari? Întâi de toate, vor să demonstreze că toată lumea-i împotriva lor. Apoi, să arate tribunelor cât de mult suferă ei pentru cauza echipei și cât îi persecută arbitrii. Pe urmă, cât de important este antrenorul. În fine, ard de dorinţa să se afle în atenţia generală. În restul lumii, cu cât palmaresul antrenorului este mai impresionant şi mai respectabil, cu atât nu i se clinteşte vreun muşchi pe figură în momentele cele mai delicate şi mai dificile. Marele domn care a fost Covaci i-a antrenat pe Cruyff, Platini, ba chiar şi pe Arsene Venger, a câştigat două cupe continentale şi una inter-continentală, ca să nu mai vorbim despre performanţele obţinute în România, Olanda, Grecia. Cu o echipă mică, „Petrolul”, Oană şi-a adjudecat de trei ori campionatul şi o dată Cupa. Angelo şi Mircea Lucescu îşi au, la rândul lor, buchetul de succese care să-i recomande pentru înscrierea în rândul antrenorilor români şi imperturbabili, şi cu performanţe. Vi-i puteți închipui înjurând ca la ușa cortului în văzul lumii și-n ochiul camerei tv precum Contra ori Dan Petrescu (cei doi au la activ şcolire de viață spaniolă și englezească, dar nu s-a prins şi pace)? Acum să văd clovnerii penibile și la meciurile Naționalei? Scălâmbăielile lui Șumudică? Până și explozivul Simeone, pare-se ultimul mare circar din fotbalul european, s-a potolit, mai ales de când unul dintre feciori a ajuns în Selecționata Argentinei, iar pe cel de al doilea și l-a adus la Cagliari... Dintre toți, Rădoi este cel care pare mai liniștit, mai demn și mai echilibrat.   

 Dacă n-avem fotbal, competitiv, barem domni să încercăm a fi!