Mircea Radu IACOBAN

Întrebați în dreapta și-n stânga „ce știți despre Turtucaia”? Pariez că mai nimeni din tânăra generație nu va fi în stare să ofere un răspuns cât de cât satisfăcător. La Turtucaia au murit, în toamna lui 1916, 160 de ofițeri și 6.000 de soldați români, iar 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au fost duși în prizonieratul bulgăresc! Uitarea e scrisă-n legile omenești, cine și de ce să-și mai amintească de adevăratul dezastru de la Turtucaia, care avea să influențeze hotărâtor soarta Primului Război Mondial în Balcani și să provoace un adevărat cutremur în politica românească – din păcate, până la urmă, cu ecou stins și redus doar la lamentații și imprecații, fără urmări faste privitoare la starea armatei ori la conducerea primelor faze ale războiului (haz de necaz: armata română își dirija tirurile artileriei cu un observator... cățărat într-un plop, în vreme ce bulgarii, aliați cu nemții, o făceau din balon!).

Fericit, recolta editorială aflată sub semnul Centenarului Marii Uniri a scos la lumină mai multe revelatoare Jurnale de front care, altfel, nu prea cred să fi văzut lumina tiparului. Cine-i interesat (dar, în afara istoricilor, cine?) are și ce, și de unde să afle: adevărat belșug bibliografic „la temă”! Rămâne doar să fie adus în atenția prezumtivului cititor; din păcate, circulația cărții la noi este cum este, informația privind producția editorială nu-i nici într-un chip organizată, nu prea se știe la Iași ce se tipărește la Timișoara (și invers), așa că rămân „bune în grad” jocul întâmplării și serviciile internetului. Le-a utilizat și cercetătorul ploieștean Traian Lazăr (cartea îngrijită de el, „Însemnări din Războiul Reîntregirii”, semnată de Traian Grigorescu, editată la „Junimea”, a fost lansată sâmbătă la Gaudeamus - București), care a avut prevederea s-o trimită și pe net, în PDF. Chiar dacă asta n-o  face accesibilă așa-numitului „public larg” (care oricum nu mai există), barem s-o citească cei din lista prietenilor, care, la rândul lor, o pot trimite mai departe.

Cine-i Traian Grigorescu? Nimeni altul decât fiul generalului Eremia Grigorescu. La înfrângerea de la Turtucaia era căpitan și a căzut prizonier. Ține un jurnal personal din care vedem fața hâdă și inumană a prizonieratului la bulgari: bătăi, înfometare, umilințe, unele până-n pragul incredibilului: „Am fost mânați ca o turmă zile întregi pe drum (în) vagoane de vite, culcați în grajduri fără un pic de paie și în case părăsite, fără geamuri, porniți la drum sistematic de câte ori se strica vremea, bătuți și schingiuiți cu nuiele și paturi de armă, siliți să ducem la drum echipamentul călăilor noștri, supuși la tortura foamei și a setei câte 5 zile și batjocoriți la orice ocazie” (din „Jurnal”).

Îngrijitorul ediției menționează de fiecare dată, în subsolul paginilor, pasaje din Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război. Vorbe goale! Nu numai armata bulgară s-a comportat mizerabil, ci și bună parte din populația satelor prin care trecea coloana nefericiților prizonieri români. Și Jurnalul lui Topârceanu, prizonier la bulgari, aduce sumedenie de informații privind același tratament inuman de care a avut parte dincolo de Dunăre. Ar exista, cumva, o explicație – a sentimentului, nu și o justificare a comportamentului: românii au atacat Bulgaria în 1913. Cu totul alta a fost, în situații similare, atitudinea populației locale sârbe; este detaliată în alt Jurnal de front, și el publicat în siajul Centenarului; autor, Leca Morariu, notațiile căruia creionează, filă cu filă, adevăratul chip al unei confruntări crâncene și absurde, care a pus să se ucidă între ei militari români din Bucovina kesaro-crăiască, cu români din Basarabia ori de la Dunăre și Carpați („Măi, frate, moldovene, de ce nu  vă astâmpărați?” „D-apoi parcă noi de bună voie ne batem?” „Da cum dară? De silă... Ca și noi, moldovenii din Austria...”).

De-a dreptul fantasmagorică povestea lagărului din Serbia și, mai ales, evadarea grupului de Papillons balcanici condus de Leca și având-o ca antemergătoare pe cățelușa Dolca. (Nu știu dacă astăzi, după ce România a îngăduit utilizarea spațiului său aerian pentru bombardamentele NATO, atitudinea localnicilor sârbi ar mai fi atât de prietenoasă și de îngăduitoare!) Și Jurnalele colective tipărite tot cu prilejul Centenarului sunt revelatoare, înfățișând zguduitoare situații din necruțătorul joc viață-moarte. Un astfel de document s-a publicat  tot la „Junimea” („Operațiile și  istoricul Regimentului 9 Vânători” – este vorba despre ostașii care au luptat pe mai toate fronturile Primul Război, din Dobrogea până la Budapesta, unde au alungat trupele lui Bela Kun. Peste 1.000 de soldați au pierit în lupte și zeci  de ofițeri (crucile cu numele lor anteinscripționate erau purtate în chesoanele pentru muniții!). Iată că se împlinește consistent literatura Primului Război Mondial. Se citește oare?