Mircea Radu IACOBAN

Nu-i Contra marele vinovat. Nici Burleanu. Nici Sfântul Petru. Nici Coldea, nici conjuncţia lui Marte cu Sirius. Aş spune că nici jucătorii Naţionalei! Vinovat este întreg sistemul care a năruit sportul românesc rămas să se sprijine într-un singur nume – Halep (iar Simona, cum se ştie, nu-şi datorează strălucita carieră Federaţiei de tenis, ci în primul rând strădaniilor familiei şi sponsorilor). N-are rost să înşir ceea ce am avut şi nu mai avem la nivelul performanţei sportive maxime în lume – lista-i lungă şi bine cunoscută. Chestiunea este şi rămâne de fond: câtă vreme altădată s-a putut, de ce acum nu se mai poate? Câtă vreme alte popoare, mult mai mici, aflate în condiţii politico-geografico-economice similare, se impun tot mai spectaculos, pe români ce-i împiedică? Încălzirea globală a topit „virtus romana” clamată în „Deşteaptă-te, române!? Gena naţiei nu se schimbă oricât de adânci ar fi prefacerile de ordin politico-social – şi atunci, cum de ne-am dat în halul ăsta la fund, de ce nimic nu mai merge?

Cauzele sunt diverse, pot fi identificate una câte una, de la acuta subţiere a aşa-numitei „baze de masă”, conjugată cu lipsa amenajărilor simple, la îndemâna oricui, şi în general cu precaritatea infrastructurii, de la fragilitatea factorului motivaţional în condiţiile proliferării sedentarismului şi a asaltului electronicii-pentru-toţi, la absenţa master-planului de lungă perspectivă menit să concretizeze (şi să susţină) direcţiile prioritare în reconfigurarea destinelor sportului românesc ş.m.a. Dar aş spune şi că unul dintre marii vinovaţi care, insidios, a dat peste cap ceea ce era cât de cât onorabil orânduit în realitatea sporturilor a fost banul. Din clipa în care „ochiul dracului” a început să clipească şăgalnic pe stadioane şi în sălile de sport, mizele s-au înzecit, tentaţiile s-au însutit, iar morala s-a scămoşat până la urzeală.

Vocea cea mai rezonantă în vestiarul agorei fotbalistice a românilor o deţine un analfabet funcţional autor de cărţi, Becali, Federaţia este condusă de un şmecher care n-a avut nici o legătură cu fotbalul, Naţionala o antrenează un golănaş submediocru ce-şi înjură jucătorii ca la uşa cortului, presa se dă după cum bate vântul (înainte de meciul cu Spania, „să fie pe teren tinerii din lotul under 21!”; după 0-5: „prea mulţi tineri în Naţională!” etc.), majoritatea stadioanelor noastre sunt, de regulă, 85% pustii, fotbaliştii români ce (nu) joacă „afară” tocesc băncile de rezerve etc., etc.

După reţeta economiei de piaţă („e mai ieftin să imporţi castraveţi decât să cultivi castraveţi”) am populat sportul românesc cu sumedenie de importuri expirate care, înainte de orice, au barat calea autohtonilor către echipele din toate ligile. Cu neplăcută surprindere am putu vedea că, într-un meci recent dintr-o competiţie internaţională unde Dinamo Bucureşti reprezenta handbalul românesc, au fost momente de joc în care pe teren nu s-a aflat... nici un jucător român!! Halal handbal românesc! Revenind la fotbal: Naţionala a păţit a treia mare ruşine (prin proporţiile scorului) din întreaga istorie a fotbalului nostru, după 0-6 (Spania, 1962) şi 1-7 (Elveţia, 1967). Primul meci nu l-am văzut, dar am discutat după aceea cu marele responsabil, Titi Teaşcă. „Nea Mircea, n-am înţeles şi nici acum nu înţeleg ce s-a putut întâmpla.” Cel de al doilea joc, de la Zürich, l-am transmis la Radio din Elveţia. Aceeaşi mărturie (antrenori, Oană şi Covaci, pe care o pot întări şi eu): „Nu ştim care-i explicaţia”. Dosare nerezolvate deci, şi nu cred că le va redeschide cineva vreodată...

Ultimul răsunător eşec, 0-5 în Spania, coroborat cu 0-2 în meciul cu Suedia, pare, însă, deplin explicabil. Au fost faţă în faţă nu două selecţionate naţionale, ci două lumi ale fotbalului. Eram şi noi cândva acolo, sus, unde-s spaniolii, ori pe-aproape, dar totul s-a dus pe apa Sâmbetei. Ştiam şi noi să legăm două-trei pase (habar nu mai avem acum), să facem pressing şi deposedări fără fault, să încercăm şi altceva decât centrări oarbe, să driblăm cu folos, să nimerim poarta... Amintiri. Toamnă şi fum! Numai că, şi aici e aici, în orice domeniu, cel care diriguieşte un astfel de penibil fiasco, adică prezidentul Federaţiei, s-ar fi cuvenit să fie primul care-şi dă demisia. Cu siguranţă, n-o s-o facă. Să plece câinele de la măcelărie?