Mircea Radu IACOBAN

În 1976, la Atena, prezentam o comunicare la Conferinţa internaţională „Locul şi rolul literaturii ţărilor mici în cultura Europei”. La vremea aceea, franceza încă-şi mai păstra statutul de limbă respectată pretutindeni în lume, iar despre tezaurul cultural al Franţei nu se vorbea decât la modul „chapeau bas!” – drept pentru care punctul de maxim interes al programului reuniunii l-a constituit întâlnirea cu Eugen Ionescu. „Nemuritorul” (deţinea fotoliul nr. 6 în Academia Franceză) urma să-şi susţină „cozeria” intitulată „De ce scriu?” în ultima zi a Conferinţei. A venit până în uşa sălii şi s-a întors: „nu intru, acolo sunt şi jandarmi ai ţărilor comuniste!” Şi-a mutat conferinţa la Institutul Francez, unde am ajuns cu greu, iar în sală nu mai era nici un locşor (am detaliat în cărţile mele). Dar nu astfel de amănunte prezintă interes, ci esenţa confesiunii (Rabelais i-ar spune „moelle substantifique”), pe care am încercat s-o surprind şi s-o notez înghesuit, „din picioarelea”, pe o carte de vizită ce, desigur, o păstrez: „La 11 ani mi-am scris memoriile şi câteva poeme, la 13 ani, prima piesă de teatru. De ce scriu? Mă întreb şi acum... Aş fi putut deveni învăţător într-un sat, dar mă temeam de vacanţele care, pentru adulţi, nu sunt vacanţe adevărate... Tot ce scriu este expresia unei nostalgii faţă de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din răul care înăbuşă lumina. Este suficient să priveşti în jur, să citeşti ziarele, pentru a vedea că binele este imposibil. Trăim într-o economie închisă, nimic nu ne vine din afară. Suntem nevoiţi să ne mâncăm unii pe alţii. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul... Creaţiunea este farsa formidabilă pe care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde şi justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat... Oamenii de ştiinţă americani au depăşit ateismul. Există o conştiinţă care ne dirijează... Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă, mai palid, o ideologie anume, fiind, în consecinţă, tautologic... Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură...”

Citită de pe un text dactilografiat, cozeria va fi fost (ori va fi) undeva, cândva, publicată în întregime. N-am găsit-o nicăieri menţionată în reperele bibliografice ionesciene. După cum n-am găsit nici textul unei surprinzătoare şi iconoclaste scrieri ce-i este atribuită – mi l-a trimis, cândva, Neagu Rădulescu, extras, spunea el, dintr-o publicaţie pariziană. Scriitura pare a fi în toate cele ionesciană, tonul şi particularităţile stilistice aşijderea; nu ştiu dacă Ionescu însuşi n-a considerat-o o şotie şi-atât. Oricum, este o opinie iconoclastă despre poeţi şi poezie care merită luată în seamă fie şi numai pentru că-i semnată de binecunoscutul academician francez. Am publicat-o în „Cronica” din decembrie 1966. Mă tem că, de atunci, n-a mai circulat. Iată textul: „Oamenii serioşi nu fac poezii. Şi nici nu le citesc. Oamenii serioşi – adică, oamenii cu scaun la cap. Poezia fusese poate, ancestral, cunoaştere, incantaţie sau formulă magică. Acum, nu mai poate fi decât un joc cu reguli dificile sau nu, în orice caz, un joc suspect şi, dacă-l iei în serios, periculos. Un poet este un domn cu situaţie, care, din când în când, scorneşte, după o disciplină ce face mai amuzant jocul – imagini, potriviri şi calambururi. Şi care – caracteristică esenţială – se preface; zice că i se pare că luceafărul e un june iubitor, că luna este o garoafă, un ac de gămălie sau o masă de noapte; că Dumnezeu bate în geam, în părete sau pe sub pământ ş.a.m.d. Numai că, normal, minte. Uneori, nu simulează. Dar asta, din fericire, e rar: atunci intervine psihiatrul.

Pe urmă, domnul îşi vede de treabă.

Dar vin alţii, mai calmi, cu aparenţă de respectabilitate – unii sunt profesori – care iau acele inofensive calambururi în răspăr; fac din ele nişte castele de cărţi şi le pretează la o foarte înaltă şi primejdioasă semnificaţie; aceştia se denumesc, profesional, critici. Ei organizează scrânteala.

Aşa iau naştere teoriile despre artă, şcolile literare, sau cancanurile de prin diferite capitale artistice.

Oamenii serioşi nu se ocupă de ele şi bine fac.”

Zi-i Eugen Ionescu şi-atât!