Mircea Radu IACOBAN

Ziceam că supratitlul de rubrică „Să vezi şi să nu  crezi!” acoperă îndestulător şi mirarea şi uimirea faţă de tot ceea ce este neobişnuit de strident, cretin, idiot, aiurea, gogoman, stupid ş.a.m.d. Şi iată că nu-i! Cer iertare, dar tableta de azi s-ar cuveni supraintitulată, brutal  şi direct, „Să vezi şi să scuipi!” Reproduc întâi de toate, spre deplină edificare, textul publicat în cotidianul „Libertatea” din 2 nov. 2019 de o autoare ce se numeşte, probabil deloc întâmplător, Oana Duşmănescu. În gazeta din Capitală, Domnia sa etichetează periodic, în câteva fraze, ceea ce consideră a fi „Hot” (cu sensul de „bun”, „tare”, „super”) în opoziţie cu „Not” – negaţie cu  funcţie hotărât eliminatoare, un soi  de „înlături!”, sau „afară!” „Hot” ar fi, în opinia autoarei, performanţa americancei Sarah Thomas care, după ce a fost operată  de cancer, a traversat înot Canalul Mânecii. Bravo ei, toată admiraţia noastră, performanţa se cuvine consemnată în vreo Guinness book, dată de exemplu tuturor suferinzilor copleşiţi de boală şi... cam atât. Surpriza vine de la celălalt pol al exerciţiului antinomic, unde este aşezat cine credeţi? Ion Creangă!! Dar  iată  textul: „Şi nu numai  el. De  fapt, nu  el în sine, nu e vina nici a lui, nici a lui Gârleanu, nici  a lui Sadoveanu că moda trece şi literatura creşte şi merge înainte. E vina adormirii programei din şcoala românească, unde studiem aceleaşi texte ca acum 30-40 de ani. Texte din care copiii nu înţeleg mare lucru – mai  întâi pentru că limbajul este dureros de vechi pentru ei (dar  şi pentru noi, voi mai ţineţi minte sensurile tuturor cuvintelor din „Amintiri din copilărie”? Sau, dacă  e să fim total cinstiţi, le-aţi ştiut vreodată?  Sau v-aţi prefăcut a fi deştepţi, ca să depăşiţi mai repede momentul?), apoi pentru că nu se mai identifică deloc cu lucrurile petrecute în paginile acelor cărţi. În acest timp, volume contemporane gem de personaje şi întâmplări cu care rezonează, dar  pe care  puştii nu vor ajunge să le citească niciodată, pentru că, în schimb, trebuie să-l citească pe Creangă. Cred că nu  e deloc o exagerare să spui că şcoala românească îşi alungă elevii de la bucuria cititului, iar mulţi părinţi, şocant de tineri, au rămas tributari ideii că tot ce e clasic face neapărat bine şi nu  trebuie ratat. Viaţa e scurtă şi lumea prea rea ca să-i plictisim pe cei mici de cărţi  de la 10 ani.” Astea-s cugetările sentenţioase ale dnei Duşmănescu, găzduite în pagina unui cotidian cu (încă) oarece tiraj. Ele ilustrează întâi de toate convingerea mărginită şi  incultă a unor „intelectuali” din generaţia pe care cu cinste o  reprezintă autoarea, potrivit cărora lumea a început cu ei şi se isprăveşte tot cu dumnealor. Tinerii de azi „nu  se mai  identifică deloc cu lucrurile petrecute în paginile acelor cărţi”? Dar  oare cu Homer s-or identifica? Ori cu  lumea lui Shakespeare? „Not!” şi lor? Afară cu ei? Nici un popor care cât de cât se respectă nu-şi neagă în halul ăsta propriul tezaur cultural, rod unei continuităţi creatoare trudnic constituită prin veac, aptă să exprime şi să individualizeze distinct vocea şi sufletul unei  naţiuni. Doar la noi a fost cu  putinţă ca, în numele unor principii altfel onorabile (denunţarea festivismului  găunos, a  receptării gongoric-encomiastice, a delirului verbal) să fie copleşit cu sudalme nu  fenomenul, ci... tocmai Eminescu! Argumentul, atunci, a fost acelaşi, de parcă l-a instalat în pagină dna Duşmănescu: „Eminescu nu-mi mai spune nimic!” La fel de scandaloasă este propoziţia „moda trece şi literatura creşte şi merge înainte,” care exprimă o primitivă şi total incultă raportare la tema „progresul în artă”, considerat de toţi cei care au cercetat fenomenul  imposibil de relaţionat cu factorul timp. Care-i creşterea? Cărtărescu nu-i automat mai valoros decât Sadoveanu fiindcă scrie în veacul XXI, nici laureaţii concursurilor contemporane de poezie decât Goethe. Validarea o  stabileşte timpul şi, cel puţin deocamdată, au obţinut-o deplin meritat cei care acum o deţin. Ierarhiile se pot schimba, dar asta nu implică azvârlirea pruncului odată cu apa din copaie şi nici nu legitimează oribilul ghiont („Not!”) aplicat duşmănos unuia dintre cei mai mari prozatori ai românilor. Mai departe: cică „am fi  rămas tributari ideii că tot ce e clasic face neapărat  bine şi nu trebuie ratat.” Domnia sa este liberă să rateze cât pofteşte, preferând  acele „volume contemporane care gem de personaje” şi cu care elevii „rezonează”. Care or fi  alea, greu de spus, dar de ce astfel de împărţire dihotomică, ori Creangă, ori Chifu? Nu şcoala „îşi alungă elevii  de la bucuria cititului”, ci înlesnirile tehnice de substanţă în procesul informării  şi asimilării (aici, da, progresul exisă şi copleşeşte!), cât  şi  îndrumătorii  de la catedră ori din presă cu mentalitate de bar: ai băut berea, arunci cutia! Nu degeaba spunea Marin Preda că „Unii  oameni, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură”.  Cazul  evocat aici.