Mircea Radu IACOBAN

Alţii despre noi: scriitorul Douglas Mac Kinnon, fost oficial la Casa Albă, colaborator al preşedinţilor Reagan şi Bush, cu înalte responsabilităţi la Pentagon, face pe site-ulRomania Insider o paralelă între una dintre cele mai preţuite actriţe din istoria Hollywood-ului şi campioana de tenis Simona Halep, câştigătoarea de anul acesta a turneului de la Wimbledon: „În urmă cu aproximativ cinci ani, am văzut-o pentru prima oară pe Simona Halep jucând. Pe lângă recunoaşterea uriaşului ei talent, am fost impresionat de modestia ei autentică, de bunătatea faţă de alţii, de eleganţa ei şi chiar şi de credinţa ei. Atunci, m-am întors către soţia mea şi i-am spus: «Din punctul de vedere al talentului, distincţiei, eleganţei, amabilităţii şi modestiei sale, ea este o Audrey Hepburn a tenisului». Simona Halep a făcut istorie pentru poporul român şi pentru România la Wimbledon şi toţi care trăiesc acolo ar trebui să fie foarte mândri de această realizare incredibilă. Cât despre noi, cei din afara României, ar trebui să luăm o pauză pentru a conştientiza că tocmai am fost martorii a ceva cu totul rar pentru zilele noastre. O sportivă cu mult stil, graţie, generozitate, eleganţă, modestie şi credinţă atinge culmile sportului ei. Simona Halep este un model de urmat care ar trebui preţuit pentru valorile pe care la aduce sportului şi... vieţii ei. Succesul ei ne înalţă pe noi toţi.”

  ...Nu şi-au luat nici o pauză (dimpotrivă!) postacii autohtoni care, pe net, mai ales după înfrângerea de la Shenzen în faţa Kokostârkovei, o copleşesc pe Simona cu invective şi reproşuri suburbane! Ca la noi!

*

Vizitând un şantier, m-am rănit destul de urât într-un maldăr de ţevi ruginite. Infirmiera care m-a pansat m-a sfătuit să apelez musai la serviciile Spitalului de boli infecţioase, unde injecţia anti-tetanos ţi se face pe loc. După coada de rigoare, aflu că aşa a fost odată; acum vaccinul cu pricina a fost transferat în unica responsabilitate a UPU (Urgenţele) de la Spitalul „Sf. Spiridon”. Hai la UPU. Coadă şi mai şi, dar, în cele din urmă, ajung la ghişeu. Mi se fac formele pentru internarea de o zi (?), după care sunt invitat să iau loc şi să aştept. Trece o oră, trec două, nici un semn. În jur, agitaţia tragică tipică unui asemenea serviciu spitalicesc, gemete, ţipete, brancardieri, tărgi, îngrijorare, speranţă, deznădejde... Răzbat din nou la ghişeu: „Doamnă, o injecţie...” Mi se răspunde cu o logică, în felul ei, perfectă: „la Urgenţe, se iau în primul rând urgenţele, în funcţie de gravitate; aşteptaţi”. Ce pretenţie să am? O injecţie? Ambulanţele aduceau în flux continuu căzuţi de pe casă, călcaţi de maşină, loviţi de tren, tăiaţi cu bormaşina, opăriţi, otrăviţi, simulanţi... Mai trece un ceas. „Doamnă, eu...doar o injecţie... anti-tetanos...” Nici un succes. După cum arăta nefericita productivitate a acelei zile de sâmbătă, rândul n-avea cum să-mi vină decât după al doilea tur al Prezidenţialelor, aşa că a trebuit să renunţ la fireasca postură de simplu cetăţean (era să scriu „alegător”), şi amintindu-mi că am prieteni care, la Universitatea de Medicină, au şcolit doctorimea ieşeană, dau câteva telefoane, Piscupescu vorbeşte cu Ixulescu, acesta cu... şi mai departe cu... Victorie! Am pierdut o zi, dar am câştigat, româneşte, o injecţie! Care a durat 3 secunde.

*

La Iaşi s-a lansat un excepţional album filatelic dedicat generalului Berthelot. În sala de festivităţi a Primăriei s-au intonat „La Marseillaise” şi „Deşteaptă-te, române!”, au cuvântat, alături de Primarul municipiului, ataşatul militar al Ambasadei Franţei, directoarea Centrului Cultural Francez, directoarea „Romfilateliei” ş.a. – o manifestare de ţinută, înscrisă în Programul „Centenar” al Municipalităţii. Care mi-a prilejuit o observaţie oarecum colaterală, desprinsă din intervenţia directoarei Centrului Cultural: „Tinerii din zilele noastre (a precizat: este vorba de junii francezi) nu numai că au uitat cum se scrie de mână, dar nici nu mai ştiu unde şi cum se lipeşte un timbru!”. Da, aşa-i, şi nu numai în Hexagon. Dispare scrisoarea şi, odată cu ea, genul epistolar! Acum, ce aş putea afla în cutia poştală? Facturi întârziate, amenzi, impuneri, somaţii de la ANAF, citaţii, talonul pensiei de mult cheltuite, reclame... O scrisoare în toată regula n-am mai primit de cine ştie când. Poştaşul de pe strada mea era considerat de-al casei: căţeluşa Tanţa nu-l lătra niciodată, şi, când confraţii îmi trimiteau cărţi ce nu încăpeau în cutie, le agăţa printre crengile liliacului de la poartă. Nu l-am mai văzut de nu ştiu când. Drept pentru care o să-mi trimit singur o scrisoare recomandată. Semnând de primire, o să am prilejul să-l mai întreb de sănătate şi de isprăvile feciorului bejenit prin Scandinavia. Oare-şi mai scriu?