Mircea Radu IACOBAN

Cuvântul „patrie” începe să-şi piardă din puterea de circulaţie: în afara mediilor militare şi administrative, se rosteşte mai în surdină, cu o anume reţinere vinovată, parcă spre a para suspiciunea de demagogie, naţionalism şi „defazare” politică. S-a mai instalat şi teama de a nu fi etichetat drept antieuropean, fiindcă adevărata noastră patrie nu poate fi decât Uniunea Europeană. Seneca spunea: „Nimeni nu-şi iubeşte patria pentru că este mare, ci pentru că este a sa.” Încă n-am suficiente temeiuri pentru a crede şi spune că marea U.E. „este a mea”. Astfel de sentiment nu se impune prin ucaz de la Bruxelles; dacă va fi să fie, o să se clădească întâi de toate pe un ocean de uitare, pe unul sau mai multe schimburi de generaţii, pe un panaş de avantaje materiale, pe reaşezări de ordin lingvistic, pe un fond cultural-moral cât de cât omogen, ajungându-se, în final, la înlocuirea loialităţii faţă de identităţile naţionale cu conceptul „diversitatea identităţii, plus comunitatea valorilor”. La noi, acuzei demonetizate „eşti comunist!” începe să-i ia locul ocara „eşti antieuropean”, foarte în uz şi la modă în arsenalul politicalelor româneşti. Dacă ar exista personajul Sae din „Moromeţii”, atunci, cu siguranţă, ar trânti întrebarea „pă ce te bazezi?” de fiecare dată când ar auzi rotunjindu-se mustrarea incriminantă „antieuropeanule!” Mai întâi pentru simplul motiv că, într-o ţară în care simpatia pentru U.E. a fost şi este net majoritară, nu-i de crezut decât apelându-se la absurd că poate cineva să respingă de plano valorile europene, aşa cum au fost ele definite prin Tratatul de la Lisabona. Adică: libertate, democraţie, egalitate, stat de drept, drepturile omului, drepturile minorităţilor, pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, egalitate între sexe. Interpretarea duală, total nenuanţată, european - non european, este primitivă şi simplificatoare, câtă vreme până la anti-europenism funcţionează, de astă dată cu justificare logică, întemeiată pe realităţi evidente, şi un sentiment, să-i zic, premergător: euro-scepticismul, şi de stânga, şi de dreapta. În toate ţările europene activează partide eurosceptice. Nu-s similare total în doctrine, dar pornesc cam de la aceleaşi dezamăgiri sintetizate de fostul preşedinte ceh Vaclav Klaus: „Europeiştii cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată. Ei doresc să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi pentru că numai ei ştiu ce este mai bine. Ei cred că proiectul făcut dinainte este totdeauna mai bun decât un rezultat neprevăzut al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi. Conform acestei ideologii, piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul este aici pentru a o corecta.” Pare limpede că unificarea europeană, dorită şi legitimă, rămâne afectată de modul în care s-a tradus în fapt şi-n care evoluează în prezent, îngrijorând aplicarea dublului standard, reglementările absurde, birocraţia excesivă, etatismul în creştere, subvenţionarea unor sectoare economice, conceptul „Europa cu două viteze”, gestionarea imigraţiei ş.a. În al doilea rând, fiindcă o posibilă identitate pan-europeană n-a descoperit-o U.E., ci s-a aflat din totdeauna în subconştientul popoarelor continentului. Încă în evul mediu, Dante Alighieri spunea că „Țara mea este întreaga lume”, iar mai târziu Jean Jaques Rousseau considera că „nu mai există francezi, germani, spanioli sau englezi – există doar europeni”. Românii, care au traversat cu bine, de-a lungul istoriei, episoade unioniste, au salutat aderarea la U.E., deşi n-au lipsit şi opinii de genul „s-au mai adăugat nişte jefuitori străini la cei care s-au născut în ţară şi care şi-au bătut joc de ea. Teama îmi este că ce n-au reuşit ocupaţiile turceşti, ungureşti, austriece etc. va reuşi U.E.” Evident, îngrijorări net exagerate. Ar putea rămâne în discuţie, între valorile identificate de McCormick (2010), şi „redefinirea familiei” (sensul nu-i destul de bine precizat şi nu apare poziţia vizavi de căsătoria între aceleaşi sexe), precum şi „secularismul” – rolul din ce în ce mai modest atribuit Bisericii, dar, în esenţă, nu trebuie să fii eurofil pentru a observa că U.E. reprezintă un mare şi salutar factor de progres nu numai european. Inserţia fiecărei ţări în parte şi prezervarea specificului naţional rămân dificile teme de rezolvat în evoluţiile viitoare – cel puţin până atunci, n-ar trebui să şovăim când rostim cu voce plină cuvântul „patrie”. De altfel, realitate văzută şi ea sensibil diferenţiat. Paler: „Fiecare are o patrie. Restul sunt ţări”. Herta Müller: „Tâmpita de patrie vine cu tine şi dacă nu vrei şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţa.” Lume, lume!