Mircea Radu IACOBAN

Nu cred să existe un traseu feroviar mai spectaculos decât Calea Ferată Himalayană Jalpaiguri-Darjeeling! Străbate partea sudică a munţilor Himalaya, în zona dealurilor Shimvalik; traseul de 86 km. urcă 2111 metri şi este parcurs în circa 8 ore. Chiar în 2019 a împlinit 140 de ani, figurează în patrimoniul UNESCO, şi o călătorie pe acest incredibil traseu nu-i uşor de obţinut. Am încercat, fără succes: în răstimpul avut la dispoziţie mai erau locuri (circa 70 de dolari un drum dus-întors) doar la trenurile remorcate diesel, iar farmecul călătoriei este asigurat tocmai de anticele şi voinicoasele locomotive cu aburi ce merită descrise şi pentru ineditul soluţiilor tehnice încorporate, şi pentru dârzenia, dacă nu chiar eroismul cu care, de zeci şi zeci de ani, urcă coastele „acoperişului lumii”. Le-am văzut la lucru pe parcurs, după o „evadare” din program şi o călătorie destul de lungă cu o maşină închiriată împreună cu alţi trei căutători de inedit.

Locomotivele, dintre care se spune că unele ar avea peste 100 de ani, sunt de tip B (două osii motoare), fără tender (partea din spate a cabinei mecanicilor, parcă tăiată cu cuţitul, lasă vederii cele ce se petrec acolo – totul fiind aidoma cu tabloul de acum un veac). Ecartamentul spectaculoasei căi ferate indiene este mai mic chiar decât al fostelor linii înguste din România: doar 610 mm. (la noi, 760), motiv pentru care este cunoscută sub denumirea „toy train” – trenul jucărie. Linia este în posesia statului, care se străduieşte să-i păstreze farmecul „retro”, în pofida repetatelor avarii (alunecări de teren, mari inundaţii) şi a tulburărilor datorate separatiştilor din zonă ce-şi revendică independenţa. Echipajul unei asemenea maşini-miniatură: cinci persoane, toţi cu cămăşi albe – mecanicul, „îngrijitorul farului” (de fapt, fochist şi frânar), doi „nisipari” şi un al cincilea personaj care, cocoţat în spatele coşului locomotivei, sparge cu un ciocan cărbunii prea voluminoşi, trimiţându-i apoi pe jgheabul ce duce la uşa focarului. Doamne, câtă gălăgie poate isca mărunta maşină, cât de sonoră este „bătaia” pistoanelor, ce impunător urlă fluierul!

După nici zece kilometri de la plecare, începe urcarea şi intră în scenă „nisiparii”: instalaţi pe platforma din faţa botului locomotivei, presară cu mâna nisip pe şine în porţiunile mai dificile, pentru a spori aderenţa roţilor. Iar trenul (trei vagoane, între care şi unul de clasa întâia) trece cu nonşalanţă prin centrul orăşelelor, traversând fără ezitare pieţele care-şi strâng şi desfac tarabele în concordanţă cu orarul căii ferate. Câini vagabonzi plictisiţi abia se dau la o parte, găini zburătăcite aşijderea, iar marea de oameni aparent inertă se despică în chiar secunda potrivită, astfel asigurându-se convieţuirea paşnică stradă-tren – deşi, ades, se petrec nefericite (şi cât se poate de previzibile) accidente.

Opririle din parcurs, în care locomotiva îşi umple rezervorul de apă „tip şa”, îndoit ca o plăcintă peste cazanul de aburi, îngăduie vânzătorilor ambulanţi să circule printre linii şi peroane oferind banane, pahare cu ceai şi cofeturi diverse, ale căror unice calităţi le proslăvesc ţipând strident în hindi şi-n engleză. De la Kurseong declivitatea creşte, şi ai senzaţia că începe să se simtă răsuflarea Himalayei, deşi ar mai fi, pe verticală, încă vreo şase kilometri până la creştetul Everestului. Constructorii englezi din veacul XIX au imaginat o soluţie inedită (cel puţin până atunci) pentru atacarea traseelor montane prea abrupte: zig-zagul. Linia ferată n-are cum ocoli „acoperişul lumii” spre a câştiga înălţime centimetru cu centimetru, aşa că, din anumite puncte, trenul o ia în sens invers şi locomotiva împinge garnitura până la viitoarea aripă a zig-zagului, după care continuă urcuşul, dar cu maşina în capul trenului. Câteva zig-zagări într-un loc, dincolo iar zig-zaguri cu trenul mergând când înainte, când înapoi, şi se asigură un câştig de altitudine altfel imposibil! Nu există nici un fel de semnalizare, viteza medie nu depăşeşte 10 km./oră, traficul se dirijează prin telefon, iar şoseaua, adesea paralelă cu linia, este ici-colo traversată fără ocrotirea barierei.

Văd o gheretă pe care scrie Traffic Police, da-i goală şi-i mai citeaţă inscripţia publicitară ce-o împodobeşte – face reclamă unor... somnifere. N-am putut însoţi trenul, pe şosea, până la capătul traseului, aşa că priveliştea oferită de punctul terminus Darjeeling (un orăşel cu 128.000 de locuitori) rămâne doar s-o caut pe internet. Îi asigur pe cei interesaţi că o călătorie cu „toy train” le poate prilejui o întâlnire de neuitat cu ineditul şi spectaculosul pur, aproape „în stare gemă”. Un „Darjeeling Holliday Package” se poate achiziţiona, în India, cu 330 de dolari. Dar, din timp şi, cu precădere, în afara vârfului de sezon.