Mircea Radu IACOBAN

S-a dat publicităţii „Barometrul de consum cultural” realizat de Centrul de studii al Ministerului Culturii. O primă impresie: cifrele arată realităţi dezolante! Văzând prestigiosul patronaj al Ministerului Culturii, ai zice că seriozitatea şi obiectivitatea sondajului pe care se întemeiază „Barometrului 2018” sunt, ca să zic aşa, irefutabile. Oarecari îndoieli ar putea produce, totuşi, precizarea că, de fapt, cercetarea în sine, pe teren, n-a întreprins-o organul Ministerului Culturii, ci IRES, „Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie”, un „think tank” clujeano-bucureştean foarte prezent de mulţi ani în câmpul investigaţiilor de acest gen. Ministerul pare doar a fi centralizat datele furnizate de operatorii IRES, astfel acordându-le întregul credit şi validându-le oficial. N-aş avea motive să mă îndoiesc de obiectivitatea think tank-ului decât, poate, amintindu-mi observaţia avocatului şi sociologului Ralph Nader (de cinci ori candidat la Preşedinţia Statelor Unite, în 1971, 1992, 2000, 2004, 2008): „Fiecare entitate de tip think tank nu este neutră şi non-partizană, ci dimpotrivă”. Cum, de astă dată, mizele nu-s prea apăsat politice, „Barometrul” poate fi scutit de suspiciunile obişnuite: cifra-i cifră. Depinde cum o interpretezi, fie în cheie catastrofică, fie ultraoptimistă. De pildă: sondajul oferă constatarea că un român din trei a văzut, în 2018, un spectacol teatral. Titlul într-un cotidian e cam... pe dos: „Doi români din trei nu au fost niciodată la teatru!” E plin paharul sau e gol? Doar teatrul în sine – spunea regizorul Hausvater – „este un barometru cultural”! Eu aş zice că-i de-a dreptul surprinzătoare şi, în fond, ar fi benefică informaţia potrivit căreia un român din trei a văzut anul trecut un spectacol teatral. Dacă răspunsul s-a obţinut prin chestionare directă, îl bănuiesc de nesinceritate. Tot românul întrebat dacă se spală pe dinţi va răspunde, cu siguranţă, „da” şi, în fapt, suntem pe ultimul loc în Europa la consumul de pastă de dinţi! E jenant să recunoşti că nu foloseşti periuţa, dar şi că n-ai călcat într-o sală de teatru, mai simplu este să spui „da” şi „te-ai scos”. Nu ştiu care-i metodologia, poate s-au luat în calcul răspunsuri provenite din zone privilegiate teatral, poate s-a împărţit numărul total al biletelor vândute la cel al locuitorilor României, numai că astfel de rezultat este iluzoriu: împătimiţii de teatru din marile oraşe, care nu scapă nici o premieră, trag în sus o medie tipică pentru vulnerabilitatea concluziilor statisticii (dacă eu am mâncat doi pui şi tu nici unul, s-a consumat un pui pe cap de locuitor...) Unu din trei români a fost la teatru? Bine ar fi să fie, dar pur şi simplu nu cred! De altfel, aceeaşi cercetare constată că „În ciuda creşterii numărului de spectacole, consumul de teatru a scăzut de la 37% în 2014, la 33% în 2018.” A crescut, în schimb, „consumul de spectacole muzicale de divertisment”. Păi, nu? Preşedintele Institutului Naţional de Statistică, Tudorel Andrei, a interpretat după cum urmează evidenţa că un român cheltuieşte anual pentru cultură de cinci ori mai puţin decât media europeană: „Cea mai mare parte a sumei este alocată pentru plata serviciilor tv şi mai puţin pentru procurarea altor servicii culturale.” Televiziune = cultură? De fapt, cât la sută este cultură în programele tv? 10, 15%? Mă tem că nici atât. Politică, violenţă, sport, can-can, folclor trucat, reclame, cam asta-i baza. Sigur, dacă urmăreşti o emisiune despre liliecii din Tombuctu, îţi adaogi un strop de informaţie la cultura generală, însă la nivelul alamanah-magazin-curiozităţi, ceea ce n-are cum interesa cercetarea în discuţie. La noi, Tvr Cultural, post înfiinţat în 2001, şi-a restrâns an de an spaţiul de emisie, pentru ca să dispară definitiv în 2011 din lipsă flagrantă de audienţă. Ce semnal poate fi mai elocvent? Plata serviciilor tv se cuvine introdusă în totalul cheltuielilor culturale? Da, dacă definim cultura în sensul larg, acela al oricărei „activităţi umane exprimată în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali” (definiţia UNESCO). Nu, fiindcă astfel s-ar justifica includerea în patrimoniul culturii până şi a inculturii huiduielilor licenţioase din tribune – nu-i aşa, „act emoţional”! (Prefer definiţia lui Malraux: „Cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire şi gândire care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puţin înrobit.”) A lua prestaţia televiziunii în bloc (şi-n calcule statistice) ca fapt de cultură este o eroare metodologică. Altfel, „Barometrul” nu vine cu mari noutăţi şi, în general, confirmă un trend cultural descendent. Asta fiind situaţia.