Mircea Radu IACOBAN

La anumite ore, tramvaiele care coboară Copoul sunt ticsite cu elevi, toţi cu capetele plecate într-un respectuos, dacă nu chiar religios, omagiu mut adus  telefonului mobil. Ar fi şi mai pline dacă mămicile şi tăticii care-şi duc şi aduc zilnic copiii de la liceu cu maşina n-ar atenta la veniturile întreprinderii de transport local lăsându-şi odraslele să voiajeze, barem din când în când, cu tramvaiul sau autobuzul. Vehicule în care noua generaţie nu dă semne c-ar fi alcătuită din familii înstărite alături de altele mai amărâte: funcţionează un anumite standard general al bunăstării decente, atestat de ţinuta vestimentară îngrijită şi-n ton cu moda, de telefoanele mobile de ultimă generaţie, de încălţămintea pe care n-a atins-o niciodată picătură de glod moldav, de tonusul încrezător-optimist ce luminează mai toate chipurile.

Vrând-nevrând, încep să se insinueze imagini aburite ale propriei copilării. Comparaţiile n-au nici un rost; nu-i vina noastră că, în anii ′46-′50, am trăit cum am trăit, nici, în întregime, meritul noilor generaţii că au şansa altui standard de viaţă, altor precepte morale, altor perspective. Viaţa merge înainte, la ce bun oglinda retrovizoare? Să revedem ce? Abia am izbutit să uităm! Dar, oare, nu cumva negrija tihnită de care noi, bătrânii, n-am avut parte în adolescenţă nu-şi va pune pecetea pe capacitatea de a rezista competiţional într-o lume a concurenţei în toate cele, inclusiv în dârza construire a carierei şi destinului propriu? Este de reflectat, chemând în sprijin, de ce nu, imaginile disparate şi blurate din vremea anilor noştri de şcoală.

Iată, vine iarna. În copilărie, nu ştiu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război şi doi după secetă, nici nu ştiam cum arată!), ne confecţionam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care, scâlciate, răspingelite şi cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe uliţe ca soldaţii, nu puteau susţine ca lumea improvizaţia – da’ tot ne agăţam de amărâtul autobuz Iţcani-Suceava şi „ne trăgeam” în drum spre şcoală (3,5 km!) chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă şi-ncasam trânta de rigoare.

Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Păşteam vaca (o chema Vica) şi dădeam cu cosaşi la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei)... Când „se dădea” marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului şi calica Republică Română trebuia să facă faţă cu zaharicale puhoiului de oaspeţi veniţi de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele şi copilăria au fost una totdeauna…

Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd şi strălucirea argintie a cutiuţelor cu gemuri fine şi dulceţuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 g odată, alta, niciodată – abia te făcea să înţelegi că-n sufrageria lumii există şi altceva decât cartofii prăjiţi şi „chişleagul” mamei (văd şi-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” şi puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marţea, vinerea şi duminica. În clasa I, zgâriam literele pe tăbliţe de ardezie; caietele şi cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care elevii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul, până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură… Când a murit Stalin şi au început să urle sirenele locomotivelor, am fost sigur că pământul n-o să se mai învârtă, păsăretul n-o să mai zboare, tot şi toate s-or stinge, vestind sfârşitul lumii.

La alegerile din 1946 (aveam şase ani) am primit de la Simcălă, frizerul cartierului, cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în braţe un teanc de manifeste şi m-a trimis să le împrăştii la mitingul din parcul gării. Văd şi acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfăţişeze starea mizerabilă a sănătăţii românilor în odiosul regim burghezo-moşieresc. În antiteză, graficul alăturat (ştiam să citesc; mama, învăţătoare, a ţinut să mă alfabetizeze de pe la patru-cinci ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătăţii. Un fochist mustăcios de la Depou (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: „Mă, Ţâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la ţigări!”

Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Voi  reveni.