Mircea Radu IACOBAN

Constantin Tănase mai actual ca oricând: „Am dorit cu mic cu mare / Şi-am luptat cum am ştiut / S-avem nouă guvernare. / Şi cu asta, ce-am făcut?” Nu despre schimbare în sine ar fi vorba (aici, se pare că Marx a avut dreptate denumind-o, cum de multe ori am amintit, „motor al progresului”), ci de demolare ca prim, ultim şi istovitor ţel; mai departe, Domnul cu mila (tot Tănase: „Ce-o să fie, ce-o să fie? / O să fie o nebunie: / Toţi aşteaptă ahtiaţi / Ca să plouă cu cârnaţi!”)!

Nu-i nevoie de arhitecţi pentru demolare, dai cu bila, cade zidul, dar la construcţie nu prea ai ce face cu buldozerul şi târnăcopul, atunci şi acolo este nevoie de planuri înţelepte, de trudă cu mintea, mistria şi şpaclul. Lecţia amară a dărâmării oarbe, cu ignorarea consecinţelor şi fără a se imagina limpede ce se pune în loc, ne-a oferit-o aşa-zisa „primăvară arabă”, susţinută şi pe faţă şi din umbră de Occidentul care, democrat până-n plăsele şi orbit de „political correctness”, n-a fost capabil să întrevadă un deznodământ de altfel previzibil. Revoluţia pentru mai multă libertate se va solda cu consecinţe inverse, pricinuind milioanelor de oameni cumplite suferinţe şi invadând Europa cu cohorte de refugiaţi! Acum, noua Constituţie a Tunisiei a declarat ţara „stat islamic”, se cere revenirea la voalul femeilor şi la Sharia. Deci, culmea: în numele libertăţii, revoluţie pentru... mai puţină libertate! Legea Sharia cu greu izbutise s-o dezrădăcineze Saddam în Irak; Saddam a fost spânzurat, iar în lumea arabă, cufundată în jale şi haos, tinde să se instaureze biruitor fundamentalismul islamic.

Fără îndoială că dictaturile din perimetrul „primăverii arabe” erau detestabile şi de neacceptat în veacul XXI. Imposibil de dat jos din înăuntrul respectivelor ţări, cu neputinţă printr-o acţiune militară făţişă, imediat condamnată de ONU şi, probabil, urmată de o coalizare arabă adusă până-n pragul celui de al III-lea război mondial. Răsturnarea celor patru şefi de state (Tunisia, Egipt, Libia, Yemen) a devenit temă de studiu pentru CIA (şi nu numai), apelându-se la cunoscutul scenariu al „revoltei populare”, consistent susţinută de serviciile soldatului-internet. Aveau motive libienii să ceară demiterea lui Gaddafi, de 42 de ani la putere, dictator abuziv în propria-i ţară şi sponsor al terorismului internaţional? Cum de nu! Personajul era absolut detestabil – dar nu putea fi evaluat ca atare fără un anume nivel cultural, instrucţie politică şi cuvenită deschidere către lume a protestatarului din piaţă – ceea ce marea majoritate a participanţilor la mitingurile explozive n-aveau. Că, altfel, Gaddafi asigurase libianului cel mai ridicat nivel de trai din toată Africa şi cel mai mare venit pe cap de locuitor, ceea ce l-a făcut pe George W. Bush să vorbească despre „modelul libian”.

În 1951, Libia era una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, în 2011, avea cel mai înalt standard de viaţă din întreg continentul, mult peste cel din Africa de Sud, bilanţ de cont pozitiv şi o rezervă valutară de 103,7 miliarde $. În Libia, electricitatea era gratuită, benzina costa 14 cenţi litrul, învăţământul de toate gradele şi serviciile medicale erau de asemenea gratuite (se decontau în întregime şi tratamentele în străinătate), fiecare cuplu nou căsătorit primea o casă, 50% din costul noii maşini era subvenţionat de stat, iar speranţa de viaţă crescuse de la 51,5 ani, la 74,5. Gaddafi izbutise şi cea mai spectaculoasă construcţie a veacului (desigur, în temeiul financiar al belşugului de petrol), considerată a opta minune a lumii, aducând apă din... Sahara („Marele râu artificial”).

Nici Saddam nu stătuse cu mâinile în sân: după naţionalizarea din 1972 şi acapararea resurselor petroliere, a eradicat analfabetismul, a introdus şi el şcolarizarea şi spitalizarea gratuite, a electrificat ţara, a dat drepturi femeilor, a interzis Legea Sharia, a promulgat reforma rurală. Nici o îndoială că şi Gaddafi, şi Saddam şi-au meritat soarta, dar lipsa de previziune elementară a strategiei occidentale utilizată în Libia, Iordania, Egipt, Algeria, Yemen, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran, Irak (gândirea temeinică a pasului al doilea adică) a nutrit extremismul şi au preschimbat „primăvara arabă” într-o „iarnă islamistă”.

Hibă generală: cu toată grija şi susţinerea pentru buldozer, cine să mai mediteze constructiv şi la ce se pune în loc după demolare, pretutindeni şi la noi. Ce va fi, iată marea întrebare! Tănase ar avea un răspuns: „O să fie-o grozăvie / leul va fi cât carul / şi doi bani va fi dolarul / şi-or s-ajungă americanii / să cerşească gologanii / şi-or să facă atuncea ei / împrumut la noi, în lei / Dă, Doamne!”

Chiar aşa: „Dă, Doamne!”